Pe la cetățile Mereni și Lutoasa, pe culmea de vest a Nemirei

II.a.1. Poiana Mereni – Valea Lemnia Mare/Tisa – Pârâul Cetăţii – Cetatea Mereni/Almás – Culmea Ascuţită/Hegyes (1098 m) – Valea Tisei/Lemnia Mare
a)
a.1) Culmea lui Pál/Paul (1123 m –
a.2) Poiana Varga –
Vf. Răchitiş/Rakottyás (1178 m) – Vf. Popii (1113 m) – Vf. Gyorkos (1034 m) – Vf. Bastardului/Fattyú (946 m) – Dl. Cetăţii/Csuklyán – Cetatea Lutoasa/Csomortán/Ciuchian/Csuklyán – Valea Lemnia Mică/Lutoasa – Poiana Mereni
b) Vf. Mestecăniș/Nyires (1103 m) – Vf. Negru (1203 m) – Dl. Cárhágó (Braţul Trecătoarei – 1117 m) – Valea Lemnia Mare – Poiana Mereni

Caracteristici:

– circuite;
– durata: 8 ore;
– lungime: cca 15 km;
– diferenţă de nivel: cca 500 m;
– grad de dificultate: mediu.

Acces:

Comuna Lemnia se află pe DN 11/E754 – Braşov-Bacău – la 12 km de Tg. Secuiesc şi 58 km de Oneşti. Venind dinspre Oneşti, imediat ce ieșim din zona locuibilă a Lemniei de Jos, străbătută de şosea, o luăm spre dreapta pe DJ 114, ce deserveşte câteva sate aflate la poalele Munţilor Ciuc: Mereni, Estelnic, Lutoasa, Belani, Poian; intersecţia este marcată de un indicator ce precizează direcţia spre Mereni. După 1 km de la intersecţie, continuăm pe un braţ, şi acesta asfaltat, virând spre dreapta, traversăm calea ferată Sfântu Gheorghe-Breţcu şi ajungem în satul Lemnia de Sus. Străbatem tot satul și mergem paralel cu valea Lemniei până la terminarea asfaltului (5 km de la drumul naţional), și încă trei pe un drum forestier, până în capătul amonte al Poienii Mereni, la confluenţa dintre Lemnia Mare (Tisa) şi Lemnia Mică (Lutoasa). Din acest punct drumul se prelungește pe valea Lemniei Mari, suind pe interfluviul dintre aceasta şi Apa Roșie – afluent al Bărzăuţei şi deci, indirect, al Uzului –, pentru a coborî la confluenţa acestora din urmă (după 30 km, neasfaltați), unde întâlneşte DJ 123, Dărmănești/BC-Sânmartin/HG.
Poiana Mereni, unde parcăm maşina, un fost cătun al comunei Mereni[1], este acum o zonă de interes imobiliaro-turistic, cu, din ce în ce mai multe, case de vacanţă şi pensiuni, aflate în diverse stadii de construcţie, precum și rulote amenajate pentru turiști/vânători.

Menţionăm că, la mai puţin de 1 km de de trecerea peste calea ferată, se află halta Lemnia. În Lemnia de Sus se poate ajunge şi cu autobuze ce pleacă din Târgu Secuiesc.

Descrierea traseului:

foto: Google Maps

Confluenţa pâraielor Lemnia Mare/Tisa şi Lemnia Mică/Lutoasa, este și punctul de întâlnire a drumului forestier de pe valea Lemniei, cel pe care am venit şi a cărei continuare am descris-o mai sus, cu cel de pe valea Lemniei Mici – numită şi Hegyes (Ascuţit-ă), aşa cum apare pe o pancartă  montată la intersecţie, ca și culmea-interfluviu dintre văile celor două Lemnii –; venind pe el vom închide circuitul variantei a) a traseului. Dar pentru a intra în oricare dintre cele două variante de traseu, rămânem pe valea Lemniei Mari. O luăm la pas pe drumul de pe valea ei și după câţiva metri, în marginea din stânga drumului, ne atrage atenția un bolovan de gresie, ajuns cine ştie cum acolo, pe care e vopsit un triunghi roşu, marcajul traseului turistic ce duce la Cetatea Mereni; pe o altă faţă a sa este gravată, cu migală şi talent, stema veche, din 1659, a Transilvaniei, pe care sunt reprezentate prin simboluri cele trei naţiuni privilegiate (excepţie făceau românii, nerecunoscuţi ca naţie): acvila, pe maghiari, soarele şi semiluna, pe secui, şapte turnuri, pe saşi. Curând (la cca 500 m de la confluenţă), larga poiană a Merenilor se închide, valea Lemniei Mari îngustându-se cât să cuprindă cursul apei şi drumul forestier paralel cu ea. Pe partea dreaptă a direcției de mers reamarcăm un gard, pe care este instalat un  sistem de avertizare electric, ce delimitează Parcul de Vânătoare Mereni [http://parcdevanatoare.ro/vadaskert/?lang=ro]. După doar 200 m ajungem la un colţ al gardului de unde, porneşte la deal, pe versantul stâng (geografic) al văii, un drum de exploatare forestieră. Vom reveni pe el la sfârşitul variantei b) a traseului. Din acest loc mai mergem aproape 800 de metri până când drumul traversează pârâul Lemnia pe un pod de piatră, dincolo de care un indicator ne arată direcţia spre cetatea Almás, informându-ne că până la ea avem de urcat 180 m diferenţă de nivel, timp de o oră. Poteca se suprapune patului pietros, mai mult sec, al Pârâului Cetăţii, pe care îl părăsim după jumătate de oră pentru a urca pe versantul său stâng; un nou indicator ne avertizează că mai avem 15 minute până la cetate. Ajungem, repede deci, pe un promontoriu ce ne prilejuieşte o splendidă imagine a văii Lemniei. Câţiva metri mai sus se află urmele zidurilor înconjurate de două şanţuri de apărare ce constituie ruinele Cetăţii Mereni/Almás.[2] La cetate putem avea acces pe o cale mai directă dacă părăsim marcajul turistic la prima curbă pe care o face traseul, după intrarea sa pe albia Pârâului Cetăţii. Astfel, prindem repede, fără prea mare efort, linia de maximă altitudine a muchiei ce coboară de la promontoriul cetăţii în valea Lemniei Mari. Urcuşul, facilitat de treptele naturale formate de stâncile întâlnite în cale, are un farmec (sportiv) suplimentar și ne oferă oportunitatea de a putea cuprinde cu privirea deschiderile, pe măsură ce suim din ce în ce largi, din jur.
De pe platforma pe care ajungem, o prispă lată, admirăm frumoasa privelişte ce se întinde de deasupra avalului văii Lemniei până în depresiunea Pârâului Negru de la Breţcu, dar și profilul crenelat al Ciucaşului, aproape de care zărim şi Penteleul cu înfățișarea unui prelung trunchi de piramidă.

De la cetate o luăm în sus pe piciorul de munte ce continuă morfologic promontoriul pe care a fost înălţată cetatea. O potecă întreţinută de animale ne saltă pieziș pe versantul stâng al culmii, ceva mai abrupt la început, pe măsură ce ne apropiem de muchia ei, cotind apoi spre dreapta pentru a ne instala pe linia-i de maximă altitudine, evidenţiată şi de benzile roşii verticale ale unui marcaj silvic. Un timp panta este blândă; până ajungem la un drum de tractor transversal pe direcţia suişului; nu ne ajută cu nimic la urcușul ce se prefigurează, aşa că luăm pieptiș clina abruptă din fața noastră ! Deranjul este sporit de pădurea tânără şi deasă de brad, ce urmează unei porţiuni defrişate. Trebuie să avem grijă să nu ne depărtăm de marcajul silvic, deoarece cărările de animale pe care … facem slalom şi ne ajută să înaintăm mai lesne ne-ar putea abate de la direcție. Dar, după un sfert de oră ne găsim pe o mică platformă orizontală, curăţată de arbori în urma tăierilor recente, lângă borna silvică VII 179 ce consemnează atingerea coamei Culmii Ascuţite/Hegyes. Mergem pe drumul ce duce spre dreapta și, după ce depășim un mic vârf, trecem printr-un un şir de poieniţe, din care întrezărim spre nord-vest, din când în când, Vârful Răchitiş (1169 m), aflat pe culmea ce leagă Munţii Nemira de cei ai Ciucului. Din drumul de culme, la 15 minute de la borna silvică VII 179, ne lăsăm spre stânga, căluziți de un drum de exploatare, traversăm oblic o pădure rară de brazi tineri și, în aproximativ 5 minute,  prindem un vechi, dar bun drum de tractor, folosit de căruţele şi turmele ce urcă la păşunile de pe culmile cele înalte ale Nemirei. Drumul se curbează accentuat spre stânga, pe deasupra evantaiului de obârşii ale Lemniei Mici, urcând uşor. De îndată ce trecem de clădirea unei pitoreşti cabane silvice (dar părăsită şi parţial distrusă, fiind totuși un agreabil loc de popas), o luăm decisiv spre dreapta, adică spre culmea de racord Nemira-Ciuc. Să mai spunem că şi la acest cot, şi până aici, din drum s-au desprins ramuri ce curg spre valea Lemnia Mică pe care, fireşte, doar le-am remarcat; evităm apoi să ne lăsăm ademeniți de un drum ce se desprinde spre dreapta, deoarece ne-ar duce la o stână, aflată prea sus şi prea lateral faţă de direcţia noastră. Ajungem, ţinându-ne de drumul principal, mult mai circulat (inclusiv auto), după un timp, vreo 10 minute, într-o şa largă, la poalele Culmii lui Pál (aflat în stânga şi în spatele nostru), unde dăm de o intersecţie din care, în afara celui pe care am venit, pleacă trei drumuri: spre dreapta, către stâna pomenită, spre stânga, spre Vârful Răchitiş, iar al treilea înaintează spre firul firav al unei văi (e a Tisei/Lemnia Mare).
a)
a.1) Dacă plecăm spre stânga, de-a coasta, pe sub Culmea lui Pál, nu facem decât să rămânem pe interfluviul dintre Lemnii și să ne îndreptăm spre vârful Răchitiș, reprezentând, morfologic vorbind, racordul interfluviului amintit cu plaiul culmii secundare a Nemirei (Vf. Capul Vitei-Pasul Cărpineni) care, la rândul său, se leagă de culmea principală a Munților Ciucului. Pentru a ajunge pe Răchitiș, traversăm o pădurice tânără de brazi, și o poiană largă acoperită de păşune, pe jumătate în pantă, apoi pătrundem într-o nouă zonă împădurită, prin care suim spre vârf, pe care doar … aproape că îl atingem! Poteca, un vechi drum de exploatare, ne scoate sub vârf, pe pantele golaşe ale versantului său sudic, de unde va trebui să schimbăm direcţia spre sud-vest, ca să ne îndreptăm către vârful Popii ce formează contrapanta şeii dintre cele două vârfuri. Aceeaşi … strategie o vom aplica şi dacă ajungem pe Vârful Răchitiş urmând varianta a.2). Coborând în şaua dintre Vf. Răchitiş și Vf. Popii alegem: ascensiunea spre Vf. Popii, pe un drum ce suie pe muchia dintre versanţii nordic şi vestic, sau înaintarea pe drumul ce-l ocoleşte, puţin spre stânga, ca mai apoi să ne ducă spre vârf, pe muchia de contact a versanților nordic şi estic, aceasta fiind calea cea mai firească dacă ajungem în şa venind pe varianta a.1). Vârful Popii este marcat de prezenţa mai multor stânci, una dintre ele mai ales, impresionând prin dimensiuni şi amprentele produse de eroziune. Poteca, de oi, după ce înconjoară pe stânga Vârful Popii ne lasă într-o mică poiană, pe care o traversăm, și ne duce spre un alt vârf aflat în dreapta. Atenţie! Sub acest vârf, din potecă se ramifică un braţ ce păstrează direcţia celei pe care venim, dar descinde spre Lemnia Mică. Îl ignorăm și ne îndreptăm spre creștetul muntelui, de pe care coborâm printr-o pădure rară de mesteceni, ce se lărgeşte, treptat, într-o poieniţă, ca să traversăm apoi o zonă de alte rarişti împestriţate de conifere şi mesteceni. Pătrundem  într-o poiană largă, dar mai ales lungă și plată pe care o tăiem spre sud-vest, dând ocol totodată, pe partea dreaptă, unui pisculeț acoperit cu acelaşi amestec de conifere şi mesteceni; pierdem ceva din altitudine și ajungem dincolo de el, într-o şa poienită. De aici culmea se înalţă, dar îi evităm iar panta ascendentă, deoarece urmărim drumul care o ia pe o curbă de nivel de pe versantul drept (vestic) și ne lasă ceva mai jos într-o nouă şa înierbată, unde se bifurcă. Suntem sub Vârful Ghiorcoş. Din șa putem atinge creștetul Ghiorcoșului, dacă mergem pe direcţia înainte. De pe vârf drumul coteşte brusc spre stânga, apoi la fel de brusc spre dreapta, pentru a coborî pe o pantă priporoasă de pe faţa vestică a dealului. Pe la jumătatea pantei ne vom intersecta cu un drum ce vine din dreapta. Acesta pornește din aceeaşi şa ce precedă Vârful Ghiorcoş, taie pieziş, într-un relativ urcuş, versantul nordic al vârfului, trece apoi pe versantul vestic pe care îl traversează în coborâre uşoară și face joncțiunea, în final, cu cel care ne-a coborât de pe Ghiorcoș; varianta care face ocolul piscului reprezintă parte a unui traseu cu plecare din Estelnic ce va fi fost marcată (cândva) cu punct albastru. Din punctul de întâlnire al celor două variante mai coborâm un timp, până într-o şa orizontală, în stânga căreia se află o poiană ascunsă precar după un gard firav de arbori (din poiană se formează un afluent al Lemniei Mici, Pârâul Taurului). Imediat ce trecem de poiană, pătrundem într-o rariște unde drumul se bifurcă: din brațul principal, mai circulat, care continuă spre dreapta în  coborâre, se desprinde spre stânga, un vechi drum, mai puţin bătătorit. Un element convingător că suntem pe drumul bun (acesta din urmă fiind) este și marcajul silvic ale cărui benzi roşii le-am cam avut partenere mai tot drumul, încă de pe Vf. Popii. Suim, fără efort, pe Vârful Bastardului, marcat de borna silvică VII 129, de la care virăm, odată cu drumul, spre stânga (S-E); alt şir de benzi roşii însoţeşte drumul, fidel liniei de maximă altitudine a noii culmi, din acest motiv neexistând nici o problemă de orientare. Mai schimbăm o dată direcţia, spre sud, în dreptul confluenţei Pârâului Taurului cu Lemnia Mică; relieful nu-şi modifică însă configurația. Mergem un timp pe o muchie cu ceva stâncărie împrăştiată pe ea, de unde coborârea se accentuează puţin, până atingem o şa cu o fostă mică poiană cucerită însă, în mare parte, de lăstăriş. De aici drumul se depărtează de culme și, după ce face înconjurul pe dreapta al unui mic vârf, nu mai revine pe ea. Noi însă ne întoarcem la culme atenți la benzile roşii ale marcajului silvic, care ne călăuzesc pe un nou mamelon unde dăm de ruinele Cetăţii Lutoasa, destul de greu de sesizat în necunoştinţă de cauză, dar uşor de decelat dacă nu părăsim marcajul silvic. La o privire atentă se remarcă urmele unui zid de incintă, pe latura nord-estică, precum şi şanţul de apărare din exteriorul acestuia. Sunt şi alte şanţuri, mai profunde, reprezentând urmele săpăturilor arheologice.[3] De la cetate ne ţinem în continuare de marcajul silvic, iar din dreptul bornei VII 143 coborâm rapid (cam 5 min.) de pe promontoriul cetăţii pe versantul său sud-estic, abrupt şi stâncos în partea superioară, și ne oprim la marginea pădurii, într-o poiană ce acoperă o şa largă şi foarte joasă în raport cu înălţimile relative ale dealurilor pe care le desparte. Aici, pe un fag bătrân din colţul unui gard ce împrejmuieşte o păşune, se află borna VII 145. Aceasta reprezintă un bun reper pentru cei care, făcând traseul în sens invers, vor să urce la cetatea Lutoasa. Prindem îndată un drum ce vine din dreapta, din satul Lutoasa, care, după ce traversează șaua, se lasă imediat în valea Lemnia Mică. În doar 10 minute, apoi, ajungem în Poiana Mereni.

a.2.) Din intersecţia de sub Culmea lui Pál, plecăm spre nord şi trecem peste firul firav al văii Tisa/Lemnia Mare, care are, în această zonă, cursul îndreptat de la vest, de sub Vf. Răchitiş, spre est, pentru ca, brusc apoi, să o ia spre sud. Pe malul drept al pârâiaşului, ne orientăm, pentru puţin timp, în aval, spre est, ocolim un pâlc de pădure şi ajungem imediat într-o şa golaşă de pe plaiul Capul Vitei-Cărpineni, unde ne intersectăm cu marcajul crestei Carpaţilor, banda roşie. E imposibil să nu tresărim la vederea imensei depresiuni, de o orizontalitate remarcabilă, formată la izvoarele Apei Roşii (obârşie a Bărzăuţei – aflunet al Uzului). Locul mlăştinos, declarat rezervaţie (Tinovul Apa Roşie), reprezintă, una dintre puţinele mlaştini oligotrofe (prezintă un deficit de substanțe nutritive pentru plante și conține, în general, o mare cantitate de oxigen dizolvat, fără stratificare evidentă – mai multe amănunte, pe   http://ro.wikipedia.org/wiki/Mediu_oligotrof!) de mare altitudine (900 m) din Europa. Imaginea acestei depresiuni lasă în umbră chiar şi pe cele ale munţilor din juru-i: Şandru Mare, Nemira Mare, Farcu Mare spre est şi nord-est, Repatul spre nord-vest.  Dacă suntem pe traseul a) plecăm spre stânga, suind uşor pe drumul ce străbate păşunea întinsă aici pe cea mai mare parte a culmii. Drumul se arcuieşte, orizontalizându-se când începe să facă înconjurul izvorului propriu-zis al Lemniei Mari, ne coboară în şaua de eroziune regresivă de deasupra lui, apoi ne trece pe pantele Răchitişului unde traversăm o largă poiană, a lui Varga. În capătul vestic al ei descoperim marcajul punct roşu, rar şi deteriorat, al unui circuit cu plecarea/sosirea în Estelnic, ce are drept obiectiv Piatra Asztag, un “megalit” (natural) aflat pe interfluviul, format de cele două obârşii ale Bărzăuţei, Apa Roşie-Apa Lină. Ambele marcaje, punctul şi banda, ne duc, în scurt timp, pe Vârful Răchitiş, golaş, oferindu-ne prilejul să ne bucurăm de o largă și profundă perspectivă. Spre sud, se desfășoară întinsa depresiune Breţcu – Târgu Secuiesc, străbătută de Râul Negru și vegheată dinspre est de Munţii Vrancei; în continuarea lor, spre sud, urmează Penteleul, Ciucaşul, Piatra Mare, Postăvarul. Spre vest, mai aproape de noi, constituind versantul drept al văii Estelnicului, se află Muntele Poian, ce-şi întinde unul dintre picioare până la Sânzieni, acesta fiind și întâia culme a Munţilor Ciucului, vecină cu Nemira. De sub picioarele noastre porneşte interfluviul Estelnic-Lemnia Mică, ce debutează cu Vârful Popii şi pe care continuă varianta a) a traseului. Spre est, dincolo de valea Lemniei Mici, deslușim sectorul amonte al Culmii Ascuţite pe care am parcurs-o în prima parte a circuitului.
Pentru a vedea un fotoreportaj al traseului, executați click aici !

b) Lăsând în stânga imaginea depresiunii Apa Roşie, direcționându-ne spre dreapta, urcăm întâi, fără efort, pe Vârful Mestecăniş, pentru a ne lăsa apoi în şaua joasă a cumpenei de ape dintre bazinul Lemniei Mari şi cel al Apei Roşii. În șa ne intersectăm cu un vechi drum, continuarea celui părăsit de noi în valea Lemniei Mari când am urcat la Cetatea Almás, ce ajunge până la urmă în Valea Uzului, la gura Bărzăuţei.
Drumul ne duce către versantul nordic al culmii, tăindu-l pieziș, pe care o  atingem, după 15 minute de cvasiorizontală, într-o altă şa, aflată sub Vârful Negru. Suntem în marginea estică a păşunii ce-i mochetează versantul nordic, într-un punct, turistic vorbind, important: teoretic, de sub Vârful Răchitiş până aici am urmat marcajul bandă roşie – al crestei principale a Carpaţilor – pe care, dacă l-am însoți spre nord-est, urcând, am ajunge pe Vârful Capul Vitei; practic, marcajul nefiind de mult timp refăcut, lipseşte cu desăvârşire. Banda roșie este dublată, tot teoretic, de aici până Pe Şandru Mare, de punctul roşu al traseului pe care vom coborî noi, spre sud, în Lemnia. Unicul punct roşu pe remarcabil (sic!) se află pe o săgeată indicatoare … încarnată în trunchiul unui fag bătrân, cât va mai fi în picioare, din şaua în care ne aflăm, sub Vârful Negru.
Schimbăm net direcţia spre sud și ocolim, pe un drum bun de căruţe, Vârful Negru, pe la est. Culmea pe care mergem este lată, acoperită de o păşune presărată cu arbori izolaţi sau cu tufe de ienupăr. În dreapta, trecem în revistă coama interfluviului dintre cele două Lemnii, pe care am urcat, iar în stânga, în planul secund, dincolo de valea Râului Negru, culmea principală a Nemirei, cuprinsă între vârfurile Ceangău şi Ghepar.
Cum spuneam, nici vorbă de marcaj! Totuși, drumul lat, ce nu părăseşte linia de maximă altitudine a culmii, este uşor de urmărit. Un timp – circa o oră – de la Vârful Negru mergem cam pe o aceeaşi curbă de nivel, fără denivelări majore. Apoi, o treaptă ceva mai netă ne coboară în marginea unui întis platou unde îşi au sălaşul o stână de oi, pe care o lăsăm în dreapta, şi alta de vaci, pe care nu o vedem, fiind mai sus şi pe versantul stâng al Dealului Cárhágó, pe care ne aflăm. Drumul nostru se menţine pe dreapta plaiului, nu departe de linia pădurii și, imediat ce trecem de vârf, cotește brusc spre vest. Urmează îndată un coborâş povârnit până la nivelul unui alt platou larg și aproape orizontal; când ajungem la baza acestuia, sesizăm existenţa unui braţ al drumului de căruţe ce merge la dreapta, suind pieziş spre pădurea de pe versantul vestic al dealului (numit Grumazul Pleşuv). Este varianta pe care o urmăm, în caz că parcurgem traseul în sens invers, evitând urcuşul mai dur, corespunzător pantei de pe care tocmai am descins. Străbatem spre est poiana până la marginea terenului de vânătoare împrejmuit şi aici cu gardul prevăzut cu sisteme electrice de alarmă şi de îndepărtare a animalelelor. Căutăm spre dreapta colţul nord-estic al terenului şi al gardului, unde găsim un drum de exploatare forestieră care, cam în 30 de minute, ne coboară în valea Lemniei Mari, la câteva sute de metri de Poiana Mereni.
Pentru a vedea imagini de pe traseu, executați click aici !