Sisteme taxonomice

Clasificarea biologică sau clasificarea ştiinţifică în biologie este metoda de a grupa şi a categorisi organismele (orice structură – plante, animale, ciuperci, bacterii – capabilă să crească şi să se reproducă) după tipul biologic (un specimen particular sau un grup de specimene la care este ataşat un nume ştiinţific) cum ar fi genul sau specia.

Clasificarea biologică modernă îşi are rădăcinile în lucrările lui Linnaeus care a grupat speciile în acord cu distribuţia caracteristicilor fizice. Aceste clasificări au rezistat până când au fost revizuite pentru a fi completate în mod consistent după principiul lui Darwin, al originii comune. Sistematica biologică este o formă a taxonomiei ştiinţifice şi se diferenţiază de taxonomia populară care este un sistem de denumire vernacular (colocvial, comun, endemic, indigen, informal, local, nativ, vulgar).

De-a lungul timpului au fost mai multe clasificări ale lumii vii, dar piatra de temelie, în acest domeniu, a pus-o Linnaeus care o clasifica în regnuri, pe baza organizării structurale, a metodei de nutriţie, a tipului de organism, a numelui speciei şi a numărului total de specii estimat. Astfel el structura lumea vie în 5 regnuri:
– Monera (prokaryotic);
– Protista (eukaryotic);
– Fungi;
– Plantae;
– Animalia.

Sistemul lui Linnaeus (1753, 1758) folosea două categorii de nume latine, genul şi specia, pentru a desemna fiecare tip de organism. Genul este categoria de nivel mai înalt care include una sau mai multe specii. Astfel desemnarea sistemului dual se reflecta prin nomenclatura binomială. El a creat categorii mai înalte, cum ar fi ordinul şi familia. Ordinul conţinea una sau mai multe familii, acestea, la rândul lor, includeau genurile cărora le erau subordonate speciile.

După Linnaeus au apărut şi alte sisteme:
– de Jussieu;
– de Candolle;
– Bentham & Hooker (folosit, în Britania, sub influenţa Kew);
– H. Baillon;
– Eichler;
– Engler (larg folosit în Europa continentală);
– K. W. Dalla Torre & H. Harms;
– Bessey;
– Wettstein;
– J. Hutchinson;
– Melchior;
– Takhtajan (utilizat în fosta Uniune Sovietică şi în statele aflate în sfera de influenţă a acesteia)
– Goldberg;
– Dahlgren;
– Thorne;
– Kubitzki;
– Reveal;
– APG I, APG II, APG III;
– Shipunov.

La acestea se mai pot adăuga multe alte sisteme. Trebuie spus că aceste sisteme nu sunt monolitice şi  că adesea au trecut prin mai multe stadii de dezvoltare, rezultate din multele versiuni ale aceluiaşi sistem. Când un sistem a fost larg adoptat, mulţi autori au construi ulterior versiuni proprii ale sistemului. Astfel, sistemul lui Cronquist, care a circulat în SUA, larg folosit şi în prezent, este bine cunoscut prin existenţa mai multor versiuni.

Primele clasificări ale lumii vii cuprindeau doar două regnuri: Plantae şi Animalia.

Ernst Haeckel (1834-1919) a schiţat arborele geanologic care relaţiona toate formele de viaţă şi a inventat mulţi termeni biologici cum ar fi: antropogenie, ecologie, phyllum (nivel taxonomic între regn şi clasă), celulă stem. El a propus şi un al treilea regn, Protista (organisme unicelulare).

În 1938, Herbert Copeland a propus o clasificare în patru regnuri, după ce a făcut distincţia între prokaryotes (organisme ale căror celule nu aveau un nucleu distinct) şi eukaryotes (organisme unicelulare şi multicelulare ale căror celule au un nucleu distinct: Monera (prokaryotes: bacteriile şi algele albastre-vezi), Protista (eukaryotes  cu o singură celulă), Plantae, Animalia.

Devine, astfel, aparent importantă distincţia prokaryota/eukaryota  şi în anul 1960  Stainer şi van Niel propun un nou nivel de clasificare, superregnul/ domeniul, cel mai înalt nivel taxonomic, situat deasupra regnului. Astfel, lumea vie este divizată în două superregnuri:

– Prokaryota cu regnul Monera;
– Eukaryota cu regnurile Protista, Plantae şi Animalia.

Robert Harding Whittaker (1920-1980) propune, în 1969, sistemul cu cinci regnuri care a devenit un standard popular şi, cu oarecare rafinament, este încă folosit în multe lucrări, stând la baza sistemului multi-regn.

Sistemul său are două superregnuri:

– Prokaryota cu regnul Monera;
– Eukaryota cu regnurile Protista, Plantae, Fungi şi Animalia.

Carl Richard Woese (1928) vine cu o nouă clasificare, în 1977, sitemul cu şase-regnuri şi trei superregnuri:

– Bacteria cu regnul Bacteria;
– Archaea cu regnul Archaea;
– Eukarya cu regnurile Protoctista/Protista, Plantae, Fungi şi Animalia

Sistemele curente au trei superregnuri, cu următoarele regnuri:

– Superregnul Archaebacteria – prokaryotic, cuprinzând fiinţe fără  membrană nucleară, biochimie distinctă şi marcheri ARN de la eubacteria; posedă o istorie evoluţionară foarte veche şi de aceea sunt considerate cele mai vechi organisme de pe Pământ.
– Regnul Archaebacteria
– Superregnul Bacteria – prokaryotic, cuprinzând fiinţe fără membrană nucleară, tradiţional clasificate ca bacterii; conţine cele mai cunoscute  organisme prokaryotice patogene.
– Regnul Eubacteria: cyanobacterii, spirochete (bacterii cauzatoare ale sifilisului şi ale bolii Lyme), firmicutes (bacterii gram-pozitive).
– Superregnul Eukarya – eukaryotes, fiinţe cu membrană nucleară.
– Regnul Fungi – (ciuperci, ex. Saccharomycotina, Basidiomycota).
– Regnul Plantae – (ex. Bryophyta – muşchii; Magnoliophyta – plantele cu flori).
– Regnul Animalia – (ex. Arthropoda – insecte, păianjeni, crustacee; Chordata – vertebrate, inclusiv omul).
– Regnul Protista  al diverselor grupuri de organisme eukaryote (recunoscut a fi parafiletic, dar subiectul este în discuţie şi este contestat de taxonomia modernă).

Naturaliştii din SUA folosesc în mod curent sistemul cu şase regnuri (Animalia, Plantae, Fungi, Protista, Archaea,  Bacteria), în timp ce în Anglia, Australia şi America Latină sunt utilizate cinci regnuri (Animalia, Plantae, Fungi, Prokaryota, Monera).

Regnul este cel mai înalt nivel taxonomic din interiorul superregnului. Regnurile, la rîndul lor, se împart în grupe mai mici, numite filum – în zoologie, şi încrengături (sau filum) în botanică, care sunt urmate de alte niveluri inferioare: clasă, ordin, familie, gen, specie.

În interiorul fiecărui nivel pot apărea şi supra sau subclasificări: super-, sub-, infra-.

Regnul plantelor a suferit şi el diverse şi importante clasificări, de-a lungul timpului aplicându-se diferite sisteme taxonomice de clasificare.

Cea mai vehiculată clasificare împarte plantele în nevasculare (care nu au un sistem de vase prin care să circule lichidele prin tulpină sau frunze, dar pot să le absoarbă din mediul înconjurător) şi vasculare (care au un sistem de circulaţie a fluidelor  printr-un sistem de vase).

I. Plantele nevasculare

Bryophyta (muşchii şi rudele)
Briofitele sunt plante mici, nevasculare, precum muşchii, muşchii hepatici şi cornişorul/cosorul. Nu au seminţe şi nici flori, înmulţindu-se prin spori. Sunt cam 20.000 de specii de briofite.Vezi lista familiilor:  http://www.theplantlist.org/browse/B/

II. Plante vasculare

A. Pteridophyta (ferigile – plante vasculare cu spori şi rudele)
Pteridofitele sunt plante vasculare cu frunze (cunoscute ca ramuri), rădăcini şi uneori ramuri adevărate (ce pot ajunge până la şase metri înălţime), ferigile arborescente având chiar o tulpină viguroasă.

Multe ferigi din pădurile tropicale umede sunt epifite, ceea ce înseamnă că ele doar cresc pe alte specii şi îşi iau apa din aerul umed sau din ploaia care se scurge de pe ramurile şi trunchiurile copacilor. Există chiar ferigi acvatice în întregime: feriga-de-apă (Salvinia molesta) şi speciile de Azolla.

Ferigile nu au seminţe şi nici flori, reproducerea lor făcându-se prin spori. Există circa 13.000 de specii de ferigi. (vezi lista speciilor:http://www.theplantlist.org/browse/P/)

B. Gimnospermae (coniferele şi rudele)
Gimnospermele sunt plante vasculare ce au seminţe, precum cycadele (familia Cycadaceae), gingko, tisele (Taxus spp.) şi coniferele, care nu au ovulele sau seminţele închise în ovar. Cuvântul ”gimnosperm” provine din limba greacă, însemnând ”sămânţă dezgolită”. Seminţele gimnospermelor se dezvoltă  chiar pe suprafaţa solzilor (corp rudimentar, de obicei pentru frunzele specializate, acoperit cu păr, ceară sau răşină, care închide mugurii imaturi ai acestora) sau a frunzei, ca un apendice al conurilor, ori la capătul ramurilor scurte.

Grupul cel mai mare de gimnosperme este cel al coniferelor (pinii, chiparoşii şi rudele lor), iar cel mai mic este cel format din ginkgo (o singură specie găsită în munţii Chinei).

Există aproximativ 1.000 de specii cunoscute. (vezi lista speciilor: http://www.theplantlist.org/browse/G/)

C. Angiospermae (Magnoliophyta/Anthophyta – plantele cu flori)
Angiospermele sunt o diviziune a plantelor cu seminţe. Ele sunt caracterizate prin pezenţa unei flori adevărate, care diferă de strobilii gimnospermelor (strobilus – o structură prezentă la multe specii de plante ce constă dintr-o închidere purtătoare de spori, dens aglomerată de-a lungul ramului). Seminţele sunt închise în fruct. La plantele mai simple (magnolie, bujor, crin) fructul este deschis şi seminţele au organe de dispersie. La plantele mai specializate (Asteraceae, Poaceae) fructul este închis şi serveşte el însuşi drept organ de dispersie.

În România, în prezent, cele mai cunoscute clasificări aparţin botaniştilor: Al Beldie (1977), Anca Sârbu (1999) şi V. Ciocârlan (1999). (Vezi aceste clasificări: http://ro.wikipedia.org/wiki/Plant%C4%83

Citiţi despre:
– istoricul taxonomiei, executând click aici !
– principiile nomenclaturale, executând click aici !
– clasificarea Cronquist a angiospermelor, executând click aici !