Principii nomenclaturale

Descrierile taxonomice implică în general descoperirea şi definirea taxonului, în concordanţă cu un set strict de reguli. În botanică, ficologie (studiul algelor) şi micologie (studiul ciupercilor) numirea taxonilor este guvernată de Codul Internaţional de Nomenclatură pentu alge, ciuperci şi plante (International Code of  Nomencalure for algae, fungi, and plants). Descrierea iniţială a taxonului implică cinci cerinţe fundamentale:

1. Taxonul trebuie să primească un nume bazat pe cele 26 de litere ale alfabetului latin (binomial pentru speciile noi sau uninomial pentru alte nivele).
2. Numele trebuie să fie unic (adică să nu fie omonim – nume pentru un taxon a cărui ortografie este identică cu un nume ce aparţine unui taxon diferit).
3. Descrierea trebuie să se bazeze pe cel puţin un specimen-tip purtător de nume.
4. Trebuie să includă o referinţă la atributele care fac taxonul unic.
5. Răspunsul la aceste cerinţe trebuie să fie publicate într-o lucrare, care poate fi obţinută în numeroase copii identice, ca înregistrare ştiinţifică permanentă.

Ultimul Cod Internaţional de Nomenclatură Botanică a fost adoptat de Congresul Internaţional de Botanică de la Melbourne în iulie, 2011. Codul stabileşte o serie de principii care au menirea să aducă stabilitate şi unitate în domeniul denumirii plantelor. Numele botanic este fixat pentru un taxon de un tip (numele elementului la care numele taxonului este permanent ataşat). Un principiu de bază al nomenclaturii botanice este prioritatea primului nume publicat, având ca moment de referinţă anul publicării lucrării lui Linnaeus ”Species plantarum”, 1753. Intenţia Codului este ca fiecare grup taxonomic de plante să aibă un singur nume corect, care este acceptat la scară largă, cu condiţia ca el să aibă aceeaşi circumscripţie (aceleaşi limite ale unui grup taxonomic de organisme), poziţie sau nivel. Valoarea numelui ştiinţific este aceea de a identifica, şi nu neapărat de a descrie. Numele ştiinţific  trebuie să fie în limba latină.

În funcţie de nivel, numele botanic poate avea:

– o parte, pentru gen şi superiorii lui. (Standardele pentru clasificarea genului nu sunt strict codificate, astfel că diferite autorităţi vin adesea cu clasificări diferite pentru genuri.) În ierarhia clasificării binomiale genul este situat sub familie şi deasupra speciei. Numele ştiinţific al genului mai este numit ”nume generic” sau ”epitet generic”. El are un rol pivotal în nomenclatura binomială. Exemple de nume monomiale: Plantae (plante), Marchantiophyta (muşchi), Magnolipsida (clasă care include familia Magnoliaceae), Liliidae (subclasă care include familia Liliaceae), Pinophyta (conifere), Fagaceae (familia fagului), Betula (genul) etc.

– două părţi (nume binar, binomial), pentru orice taxon inferior nivelului gen, inclusiv nivelul speciei (subgen, secţiune, subsecţiune, serie, subserie, specie). Numele binar constă din numele genului şi un epitet, numit ”epitet specific”, ex. Scilla bifolia (viorea). În cazul unei subdiviziuni a genului (subgen, secţiune, subsecţiune, serie, subserie, specie) numele constă din numele genului şi din epitetul subdivizional. Termenul conector este plasat înainte de epitetul subdivizional pentru a indica nivelul (de exemplu, Paraserianthes sect. Falcaria).

– trei părţi (nume infraspecific). Este numele oricărui taxon inferior nivelului speciei. Ordinea celor trei părţi este: numele genului, epitetul specific, termenul conector care indică nivelul şi epitetul infraspecific. De exemplu, Pinus nigra subsp. salzmanii.

– mai mult decât din trei părţi. Strict vorbind, acesta nu este un nume, ci o clasificare. De exemplu, pentru  Saxifraga aizoon, var. aizoon, subvar. brevifolia f. multicaulis subf. surculos, numele subformei este Saxifraga aizoon subsp. surculosa.

Abrevierile uzuale pentru termenii conectori sunt: sp. = specie; spp. = specii; var. = varietate; subvar. = subvarietate; subsp., ssp. = subspecie; subvar. = subvarietate; f. = forma; subf. = subforma.

Când este indicat autorul pentru numele infraspecific, este posibil să fie indicat doar autorul final, sau atât autorul epitetului specific, cât şi al celui intraspecific. În exemplul Adenia aculeata subsp. inermis de Wilde, de Wilde este autorul care a publicat numele subspeciei (inermis). În exemplul următor, Pinus nigra J. F. Arnold subsp. salzmanii (Dunal) Franco, J. F. Arnold este identificat ca autor care a publicat numele botanic Pinus nigra,  Dunal este autorul care a publicat primul epitetul salzmanii  pentru taxonul Pinus salzmanii, Franco este autorul care a redus taxonul la o subspecie a lui Pinus nigra.

Când un taxon primeşte un nume care se ortografiază  identic cu numele altui taxon, apare omonimia, caz în care numele publicat primul se păstrează, numele celălalt urmând a fi schimbat.

Citiţi despre:
– istoricul taxonomiei, executând click aici !
– principalele sisteme taxonomice, executând clic aici !
– clasificarea Cronquist a angiospermelor, executând click aici !