Un traseu inedit pe Măgura Odobeștilor

harta: Marius-Iulian Săndulache
– lector, Fac. Geografie – Univ. București
– mulțumim pentru permisiunea de a utiliza harta

Satul Tichiriș (Vidra/VN) – gura Văii Rele – Plaiul Lupului – Măgura Odobeștilor – Plaiul Măgurii – Dl. Bolovanu – gura Văii Rele

Caracteristici:

– circuit, traseul realizând înconjurul bazinului Văii Rele, afluent al Putnei, accesând o parte, cea mai înaltă, a Măgurii Odobeștilor.
– durata: 10 ore (vara);
– lungime: cca 20 km;
– diferenţă de nivel: cca 750 m;
– grad de dificultate: mediu.

Acces: Satul Tichiriș este unul dintre cele 9 sate ale comunei Vidra, fiind străbătut pe direcția est-vest de DN 22, Focșani – Tg. Secuiesc. În sec. XIX (până în 1968) a fost comună separată. Raportat la DN 2/E 85 (București – Suceava), Tichirișul se află la 38 km de Focșani sau 33 km față de Tișița (prin intermediul DN 2L, Tișița – Panciu, și a DJ 205B, Panciu – Găgești). De la Tg. Secuiesc, de fapt, Tinoasa de pe DN 11/E 574, Brașov – Onești, sunt 80 km.
Aproape în exclusivitate, satul se află la nord față de DN 22. Un grup de case, din extremitatea estică a satului, este amplasat la sud de șosea, spre valea Putnei. Accesul la acest mic cătun se face printr-o uliță relativ pietruită (din punctul de coordonate 45053’52,3”N, 26052’54,7”V, 261 m alt. de pe DN 22) ce coboară 250 m până în albia Putnei, lângă o priză de apă, unde există un mic spațiu, suficient pentru parcare.

harta: Google Maps

Descrierea traseului: Din locul sugerat pentru parcare pleacă o cărare lată spre capătul unui pod pietonal, construit pe cabluri prinse de piloni încastrați în suporți de beton, lung de 400 m (!), pe care vom traversa râul Putna. Celălalt capăt se află la gura pârâului Valea Rea. De lângă pod pornește un drum direcționat spre avalul Putnei, respectiv spre Valea Rea. Din el se desprinde un drumeag ce suie pe botul de deal ce constituie versantul drept al Văii Rele. Suim repede printr-o pădurice tânără de amestec, pe un platou larg, înierbat și acoperit, în cea mai mare parte, cu o livadă de pruni; pare a fi părăsită după cât de neîngrijită ni se arată. Mergem pe lângă pădure sau o străbatem spre sud-est, pentru a prinde continuarea muchiei dealului pe care suntem instalați. Locul drumeagului ce ne-a suit până la livadă îl ia o potecuță destul de ușor de urmărit și mult mai puțin sinuoasă (în plan vertical) decât muchia dealului, trecând pieziș, de regulă pe versantul drept al culmii, dintr- șa în alta. Pe dreapta, spre Valea Rea se lărgesc, din când în când, poieni ocupate, parțial, de pâlcuri de livezi; una-două se ridică și dinspre stânga, prinzând și culmea. Între timp poteca s-a mai lățit, scoțându-ne într-o șa, la marginea unei poieni ce se lasă pe panta dinspre un afluent al Văii Rele. fereastra pe care o crează ne permite accesul vizual spre culmea Măgurii Odobeștilor; se poate vedea chiar și antena principală a releului de sub vârf (înalt de 112 m, a fost construit în 1975 și deservește mai multe stații tv și radio). Drumeagul urcă pe vârful din stânga, panta calmându-se apoi, trece pe la marginea unei noi poieni cu vizibilitate spre Măgură, apoi printr-o poiană de pe versantul opus, ocupată de o livadă bătrână de pruni. Constatăm că între timp drumeagul s-a lățit la dimensiunile unui drum de căruțe; numai că îl și părăsim în momentul în care cotește substanțial spre dreapta (coborând apoi spre Valea Rea), evitând, de-a coasta, să urce pe panta unui picior lateral, subinterfluviu incipient orientat spre stânga. Noi urcăm însă pe el printr-o deviere scurtă spre stânga. Traseul continuă din nou pe o potecă instalată pe muchia culmii. Ridicăm lejer panta ce se liniștește o vreme, cât să trecem pe lângă o poiană aflată în stânga noastră și să intrăm apoi în alta, prin iarba căreia cărarea se cam pierde. Nu trebuie decât să suim, cam prin mijlocul ei spre muchia unui nou picior lateral, alt subinterfluviu orientat spre stânga. Sus, ajungem la marginea unei poienițe, traversată pe direcția noastră de mers (spre) dreapta de un drum de tractor proaspăt “reabilitat”; în zona limitrofă se fac tăieri de întreținere și de rărire. Nu urmăm drumul prea mult, doar până ce se desface în două brațe ce cuprind culmea care se înalță între ele. Urcăm pe ea. Îngustă ca o creastă, se arcuiește ușor spre dreapta, racordându-se la un nod orografic local, pe care ne săltăm fără cine știe ce efort. Ajungem, astfel, pe Culmea Lupului, interfluviu între doi afluenți ai Văii Rele (unul dintre ei fiind cel pe care l-am tot avut în dreapta noastră, celălat fiind numit Pârâul Lupului). Pe culme dăm de un drum lat de tractor ce vine din dreapta și care, foarte curând, se suprapune pe un drum mai vechi, înțelenit, care suie din stânga, din valea numită a Lacului Fraților, tocmai de jos, din satul Burca de pe valea Putnei. Drumul se așează pe versantul sudic al interfluviului Lupu-Lacul Fraților, puțin mai jos de culme, paralel cu ea. Constatăm destul de repede că drumul se abate drastic de la orice intenție de a se apropia de culme, ba chiar cotește accentuat spre dreapta, cu hotărârea de a coborî, parcă, spre valea Lupului. Dar chiar din locul cu pricina pleacă spre dreapta un vechi drumeag de exploatare ce suie în vreo două serpentine pe muchia interfluviului; firește, îl urmăm. De acum înainte vom râmîne strict pe linia de cea mai mare pantă a interfluviului, pe o cărare lată, pe care încep să se repete … sincopele “de orizontalitate”, urmate de câte o treaptă mai abruptă. Apoi, când deja se întrevede creasta Măgurii, panta se uniformizează, însă la un nivel deloc exagerat; ba chiar, pe ultimii metri, cărarea se orientează pe o direcție oblică față de creastă, atingând-o într-o mică șa de sub vârful numit În Coarnele Măgurii, la cca 900 m altitudine.

Culmea Măgurii de aici până la releu este lată, reprezentând o succesiune de cocoașe din ce în ce mai înalte, cu șei relativ joase între ele (20-30 m diferențe de nivel față de vârfuri), acoperită fiind de o pădure rară de amestec: fagi, carpeni, stejari și paltini; nu există o cărare bine definită, de care nici nu este nevoie, vegetația ierboasă fiind slab dezvoltată. Pe două dintre vârfuri, chiar cele premergătoare celui mai înalt, sunt instalate, parțial, poieni ce prilejuiesc relative deschideri, doar dintr-una, ceva mai substanțială (spre vest). Șaua de dinainte de releu este larg poienită, fiind traversată de un vechi drum, de acces la releu – cel ce urcă pe versantul estic, respetiv, cu rol forestier, spre exploatările, în curs, de pe Valea Rea.
Din șa suim imediat pe vârful … suprem al Măgurii, trecând pe lângă uriașul releu. Platoul somital și mare parte din preajmă sunt acoperite de iarbă. Marginea pădurii este suficient de jos ca să ofere privitorului o panorama completă, de 360 de grade, asupra întregii Țări a Vrancei: atât a părții sale de câmpie, de pe valea Siretului, cît și a celei muntoase, dinspre vest.

Ne întoarcem în șaua de sub releu și ne îndreptăm spre vest, urmând drumul forestier. Coborâm pe serpentinele sale circa 15 minute până la prima ramificare, unde schimbăm direcția cu 90 de grade, luând-o spre stânga. Drumul pe care am apucat, mai puțin circulat în ultima vreme, se îndreaptă spre interfluviul ce desparte obârșiile Văii Rele de cele ale Pârâului Tulbure, un afluent al Milcovelului, deci al Milcovului (a cărui vale delimitează Măgura Odobeștilor la sud). Drumul se păstrează relativ la aceeași distanță altitudinală față de coama interfluviului coborând continuu. Nu trebuie să ne îngrijoreze acest fapt și nici pierderea din vedere a muchiei interfluviului care, după ce că își estompează alura de creastă, pare să rămână, cam mult, în stânga drumului; în plus, suntem prizonierii unei păduri care nu ne lasă nici o fereastră de orientare. Abia când apare un prim braț al drumului îndreptat spre stânga optăm pentru direcția înainte. Imediat după această intersecție ajungem la un spațiu mai larg în care vine, din dreapta, un drum de tractor folosit pentru trasul buștenilor dintr-un parchet alăturat. Aici avem și o relativă deschidere spre vest, pe deasupra văii Ghiocului, una dintre obârșiile Văii Rele. Ne îndreptăm spre stânga, ocolind afluenți laterali ai Ghiocului, urmărind însă direcția vest, orientați acum și de câte un “H” roșu de pe un hotarul silvic comun cu coama interfluviului Valea Rea-Pârâul Tulbure. Suind ușor, ieșim temporar din pădure, traversând două poienițe (Brumaru Mare și Mică). Din prima putem privi în urmă, spre creasta Măgurii, din a doua se desprinde, spre sud, un plai, numit al Cetățuii(1. În același timp sesizăm desprinderea spre nord a unui vechi drum, numit al Iarmarocului(2. Nu mult apoi vom traversa o nouă poiană, a Cristișorului. În capătul prin care intrăm în ea găsim cocoțată și agățată de trunchiurile unor fagi o platformă folosită, probabil, ca stand de vânătoare, iar la celălalt, pe unde vom ieși, vedem doar, un observator de vânătoare. Nu vom ajunge la el, căci, din șaua ce premerge proeminența altitudinală pe care se află, deviem pe un braț al drumului desprins spre dreapta. Ne conduce în coborâre, afară din poiană, pentru a ocoli apoi un mic vârf. În șaua în care ajungem imediat întâlnim, alături de “H”-ul hotarului silvic, semnele unui marcaj turistic insolit: triunghi albastru, bordat cu galben și nu cu alb. Ne va însoți pe lungul drum, ascendent în cea mai mare parte, ce ocolește larg evantaiul izvoarelor principale ale Văii Rele. Ne părăsește tocmai când reîncepem să coborâm, marcajele, și cel silvic, ca și cel turistic, suind pe cel mai înalt vârf al sectorului pe care îl parcurgem de la părăsirea Poienii Cristișorului (619 m), “atrase”, poate, de o măsuță și o bancă de popas instalate ceva mai sus, pe muchia culmii. Drumul ocolește larg prin stânga vârful, iar când e gata să treacă pe versantul opus (vestic), cotind spre nord, remarcăm intersecția cu un drum ce suie din stânga noastră; reprezintă, de fapt, drumul ce urmărește, în continuare, culmea interfluviului Valea Rea-Pârâul Tulbure pe care noi o părăsim pentru un alt interfluviu, dintre Valea Rea și Pârâul Chilimetea, și el afluent al Putnei. Drumul șerpuiește, mai mult în coborâre, ajungând într-o șa unde se trifurcă: spre dreapta, un braț coboară spre Valea Rea, celelate două ocolind, pe cei doi versanți, înălțarea, care urmează, a culmii. Continuăm pe brațul din mijloc, cel care ocolește culmea pe dreapta ei. Un timp nu mai avem nici o problemă de orientare, chiar dacă rămânem prizonieri pădurii; doar la capătul unui insignifiant suiș putem ieși lateral, într-o poiană fără vizibilitate însă, eventual pentru popas. Urmează imediat, după o scurtă coborâre, o nouă intersecție importantă. În marginea stângă a drumului putem observa, înscrisă pe un popic de beton și, mai puțin vizibil, pe trunchiul unui fag, borna II 25. De aici rămânem pe drmul principal, cel care ocolește pe stânga un vârfuleț. Imediat vom trece pe deasupra unei mici poienițe aflată pe panta din stânga, urmând să ocolim apoi larg o obârșie a unui afluent al Chilimetei, cu partea superioară poienită și, cândva, locuită (vara) și exploatată, după cum arată ruina unei odăi și pâlcul de livadă dimprejur. De aici coborâm, ocolind acum o obârșie tributară Văii Rele și traversând poieni cu ceva deschideri spre vest. Pare că va trebui să suim un gheb ceva mai proeminent ce ne apare în față. Drumul, după un început scurt de urcuș, se curbează spre dreapta, tăind coastele estice ale ghebului. În șaua de dincolo ne apare o nouă … îngheboșare a culmii; din nou, drumul o ocolește, și tot spre dreapta. Trebuie să mai spunem însă că, din cele două vârfuri astfel ocolite, pleacă spre vest interfluvii puternice, pentru afluenți ai Chilimetei. În continuare, problemele de orientare s-au sfîrșit. Coborâm continuu, traversând poieni în care sunt plantate livezi de pruni sau meri, îngrădite de acum (într-o astfel de îngrăditură aflându-se și un lăculeț), ajungând, fără greș, la gura Văii Rele. Îi traversăm firul firav pe sub un baraj de regularizare și ajungem imediat la podul de peste Putna.
________________________

(1 – Este incitantă denumirea culmii (căreia i se adaugă Pârâul Cetățuii, ce curge la est de culme) în legătură cu misterioasa Cetate Crăciuna, pe care cronicarii o localizează la hotarul dintre Milcov și Putna.

(2 – La marginea sudică a satului Tichiriș se află Câmpul Iarmarocului, unde în zilele noastre se desfășoară un târg de animale și de produse vrâncene (septembrie). Tichirișul este, însă, printre localitățile vrâncene unde se organizau, tradițional, iarmaroace (cel puțin din anii 1940); deci nu este întâmplător numele de “Drumul Iarmarocului”.

Pentru un fotoreportaj al unei drumeții de primăvară pe acest traseu, executați click aici !