Lacul Veselaru şi circuitul Mălinei (Munţii Tarcăului)

Neguleşti (comuna Piatra Şoimului, jud. Neamţ) – Lacul Veselaru – Dl. Runc (676 m) – Poiana Archita – Neguleşti

 Caracteristici:

 – circuit;
– durata: 8 ore;
– lungime:  cca 15 km;
– diferenţă de nivel: cca 300 m;
– grad de dificultate: mediu.

Acces:

Accesul în satul Neguleşti se face din satul Chitinici, aflat pe DJ 156A, Ardeoani-Roznov, la 3 km de Roznov (15 km de Piatra Neamţ şi 45 km de Bacău pe DN 15, Bacău-Turda) şi 40 km de Ardeoani (acesta fiind pe DN 2G, Comăneşti-Bacău, la 10 km de Comăneşti şi 5 km de Floreşti, sat aflat la intersecţia DN 2G cu DJ 118, Sănduleni-Floreşti, la 12 km de Sănduleni; de la Oneşti la Sănduleni sunt 25 km pe DN 11/E574).

Din Chitinici se desprinde din DJ 156A, drumul comunal ce deserveşte comuna Piatra Şoimului, intersecţie semnalată cu un indicator destul de prost plasat; după doar 1 km de la intersecţie drumul se desface în două braţe: braţul drept pleacă spre satul de reşedinţă al comunei Piatra Şoimului, pe valea pârâului Calu, dar noi mergem pe braţul din stânga, ce ne duce spre Neguleşti,  prin Luminiş, pe valea pârâului Iapa. Continuăm drumul prin Neguleşti, spre ”staţiune” (însemnând un simplu hotel), cca 5 km, până întâlnim, pe stânga, o placă informativă ce ne indică drumul forestier de pe valea Mălinei. Cotim şi intrăm pe o uliţă la capătul căreia, după vreo 20 de metri, găsim, pe malul râului Iapa, vizavi de confluenţa acestuia cu Mălina, loc de parcare.

foto: Google Earth; track digital: Radu Tabarcea; descriere traseu: Radu Puşcarciuc

Descrierea traseului:

Traversăm pârâul Iapa pe o punte improvizată din câţiva buşteni, apoi, după câţiva metri, pârâul Mălina, părăsind astfel drumul forestier “Mălina”. Ocolim, pe sub botul versantului drept al Mălinei, curtea unei case şi ajungem în gura unei vâlcele, mai mult sau mai puţin seci, mai mult sau mai puţin mocirloase (depinde de anotimp)! Urcăm până la obârşia acesteia fie direct pe firul ei, fie pe versantul ei drept (geografic). Deasupra obârşiei, pe marginea malului abrupt, trece, transversal pe direcţia vâlcelei, o potecă ce urmăreşte o curbă de nivel. Urmărim poteca spre stânga pentru a trece într-o nouă vâlcea, mult mai dezvoltată, lipsită de un fir clar de apă, şi ajungem într-o zonă de izvoare difuze. Pe firul central al văiugii e trasat un şleau de tras lemne, din care, puţin mai jos, se desprinde spre dreapta un drum de tractor care ne trece dincolo de versantul drept al vâlcelei, la marginea Lacului Veselaru. Lacul, nu prea mare (72 m x 55 m = 0,35 ha, adâncime maximă,12 m – nu pare !), s-a format în 1940 în urma unei alunecări de teren, ale cărei urmări pot fi decelate şi prin prezenţa unui prag destul de înalt în amontele lacului care este astfel cantonat pe treapta subsecventă, numită în termeni geografici, “de alunecare”: aşadar este un lac pe o treaptă de alunecare şi nicidecum un lac de baraj natural (precum Lacul Roşu, ca să-l amintim pe cel mai cunoscut de acest tip). Din păcate, izvoarele care alimentează lacul, precum şi emisarul sunt destul de firave, menţinând totuşi lacul în viaţă, dar este de presupus că se va produce o colmatare relativ rapidă a sa.

După ce admirăm lacul ieşim din nou la drumul ce ne-a adus la el şi, pentru a continua traseul, prindem capătul unei poteci suprapuse peste linia de maximă altitudine a versantului stâng al vâlcelei ce găzduieşte lacul, care pleacă din punctul în care drumul traversează versantul. Începem urcuşul ceva mai abrupt, dar, după ce trecem pe lângă un promontoriu stâncos, panta se mai calmează. Versantul vâlcelei se racordează curând la o culme secundară a versantului drept al Mălinei, interfluviu între Mălina şi câţiva afluenţi minori ai pârâului Iapa din zona satului Luminiş.  După un scurt suiş ne instalăm pe culmea acestui interfluviu a cărui alură este destul de apropiată de cea a unei creste, fiind chiar îngustă pe alocuri, sinuoasă în ambele planuri, în cel vertical, fără şei şi vârfuri cu ruperi importante de pantă. Vom ajunge totuşi şi într-o şa ceva mai joasă, determinată de o alunecare importantă produsă pe versantul stâng al interfluviului (în raport cu direcţia noastră de mers). Suntem sub Vârful Runc (La Runc) pe al cărui versant nordic, alunecarea pomenită a scos la zi un pachet  de strate centi-decimetrice de gresie cu intercalaţii argiloase. Ne abatem câţiva metri de la traseu, spre stânga, şi  ajungem pe vârful, îmbrăcat în parte cu un covor gros de muşchi, puiet de fag şi iarbă, reprezentând un excelent punct de belvedere, de unde putem admira o largă panoramă a confluenţei pâraielor Calu şi Iapa cu Bistriţa ocupată de satul Chitinici; vizavi, pe malurile Bistriţei, se văd orăşelele Săvineşti şi Roznov. De sub versantul estic al Runcului izvorăşte un afluent al Bistriţei, Mastacănul; pe unul dintre  dealurile de pe malul drept al acestui pârâu, aproape de izvoare, se înalţă schitul Sf. Mina. Privind de pe Runc spre nord, descoperim succesiv, o parte a culmilor pe care am venit dinspre lac, apoi câteva vârfuri mai semeţe ale interfluviului Iapa-Calu şi, mai departe, Cernegura, dealul ce domină, în imaginea noastră, fundalul, iar pe teren, oraşul Piatra Neamţ dinspre sud.

De pe Vârful Runc reluăm drumul pe aceeaşi culme pe care am ajuns la el şi pe aceeaşi direcţie, atât cât să ne lăsăm într-o şa modestă şi să urcăm pe vârful ce urmează, unde, pe un fag, descoperim borna silvică I 393, reper important, căci din acest punct cotim cu 90 de grade spre dreapta, coborând vertiginos spre o şa joasă şi largă. În vasta poiană ce ne aşteaptă jos sunt răsfiraţi câţiva stejari seculari. Din poiană privim înainte, spre vârfurile componente ale potcoavei interfluviilor ce despart valea Mălinei de bazinele văilor vecine, gândindu-ne, cu îngrijorare că vor trebui urcate, dar şi cu speranţa, că le vom putea evita pe drumuri ocolitoare trasate pe curbe de nivel! Cu aceste sentimente … amestecate purcedem la drum înspre prima cocoaşă a cărei bază nu e prea departe. Constatăm cu satisfacţie că drumul, când de exploatare forestieră, când potecă de tras lemne sau poate pastorală, nu se avântă spre vârf, ci suie razant ieşind sub el direct într-o nouă şa poienită ce precedă cucerirea celei de a doua cocoaşe. De această dată o urcăm până aproape de punctul ei somital, diferenţa de nivel fiind însă … acceptabilă. Coborârea care urmează este una … rapidă, datorită pantei mari şi… lungi. Dar vârful următor e ocolit de poteca ce iese din mica poiană ce îmbracă şaua prin colţul ei din dreapta-jos. Ajungem într-o nouă şa, unde se răsfaţă larga şi preafrumoasa Poiană Archit. În valea din stânga ei, a Nechitului, unde se găseşte şi Mânăstirea Nechit, descrisă de Hogaş, se pot desluşi acoperişurile câtorva case ale satului cu acelaşi nume. Urmărind spre amonte valea pârâului, privirea se opreşte în faţa piepturilor întruchipate de munţii ce alcătuiesc Culmea Goşmanu-Geamăna. Rotind privirea spre nord, dăm de vârful ce domină Poiana Archita dinspre miazănoapte, iar mai spre nord-est de valea Mălinei, a cărei confluenţă cu pârâul Iapa, este ocupată de siluetele câtorva case din Neguleşti. Privim apoi, cu oarecare detaşare, ca să nu-i spunem satisfacţie, lungul interfluviu ce formează versantul drept al Mălinei, pe care s-a desfăşurat o bună parte a traseului nostru, şi cele trei cocoaşe pe care tocmai le-am … cucerit!

Din centrul poienii continuăm  pe un drum format de-a coasta, pe versantul estic al vârfului, cel stăpân peste Poiana Archita dinspre nord, drum care străbate pădurea rară de pe versant. După … un puseu altitudinal înnăbuşit repede, urmează o trecere de pe o curbă de nivel pe alta pe o diferenţă de doar câţiva metri. Ajungem pe coama versantului nord-estic pe care un alt drum urcă spre vârf/coboară în valea Mălinei. Pur şi simplu îl traversăm, deoarece drumul pe care am venit este prelungit de o veche potecă, încă bine conturată, ce încinge parte din coastele nordice ale vârfului. O scurtă coborâre ne lasă la nivelul unei mici obârşii pe care o ocolim pe deasupra izvoarelor sale mocirloase (pe unde poteca devine mai mult decât … neclară !) şi ieşim pe muchia versantului nord-vestic al vârfului, interfluviu între valea Mălinei şi valea Jlabăului, un alt afluent important al pârâului Iapa. Urmăm spre nord un drum de exploatare care urcă din stânga, dinspre valea Jlabăului şi urmează interfluviul. Traversăm o şa aproape imperceptibilă, şi din vârful contrapantei, unde se află borna silvică 63 – marcată pe un fag, dar şi pe o piatră – de unde drumul coteşte spre stânga, îl părăsim şi avansăm pe o potecă destul de bine evidenţiată. În felul acesta rămânem pe versantul stâng al Mălinei, în timp ce drumul părăsit se instalează pe un interfluviu între pârâul Jlabău şi un alt pârâu, afluent al Iepei,  intercalat între Mălina şi Jlabău.

Interfluviul pe care mergem noi, între pârâul pomenit mai înainte şi Mălina, are un aspect mult mai pronunţat de creastă îngustă, cu abrupturi de o parte şi de alta. Vom rămâne permanent pe el într-o coborâre cvasicontinuă; cu două excepţii, la începutul lui, când, după o scurtă pierdere de altitudine, un drum forestier pare a fi o soluţie mai bună de continuare decât pe culmea în urcare – fals! – şi spre final, când suim pe un vârf movilit – ce sfârşeşte aspectul de creastă al interfluviului – unde dăm de borna II 60. De aici, cotim brusc spre dreapta şi ne lăsăm la vale pe o pantă abruptă şi lungă. Porţiunea finală a traseului o parcurgem pe un drum de exploatare forestieră, atenţi la benzile roşii ale unui marcaj silvic, evitând astfel drumuri şi, mai ales, culmi colaterale. Nu cu mult înainte de a ajunge în valea Mălinei, trecem pe lângă o mică poiană aflată în drepta drumului. Traseul se termină la confluenţa dintre Mălina şi Iapa. Cine doreşte poate face o scurtă vizită, cam la 1 km distanţă, spre ieşirea din Neguleşti pe Iapa în amonte, în aşa-numita staţiune, cum spuneam, un minihotel cochet aflat în administrarea Consiliului Judeţean Neamţ.

Pentru imagini din traseu executaţi click aici !

Pentru a … parcurge şi alte trasee din Munţii Tarcăului executaţi click aici !