De la Pensiunea Vulcanii Noroioşi la Pâclele de la Beciu, Platoul Meledic şi Lacul Mociaru (Subcarpaţii Buzăului)

3. Pensiunea Vulcanii Noroioşi – Beciu (comuna Scorţoasa) – Vulcanii Noroioşi de la Beciu – Tabăra Arbănaşi – Mărgăriţi (comuna Beceni) – Vintilă Vodă – Mânzăleşti – Complexul carstic salin Meledic – Mânzăleşti – Lopătari – Luncile (comuna Lopătari) – Plaiu Nucului (comuna Lopătari) – Lacul Mociaru – Plaiul Nucului – Brăeşti – Pârscov – Măgura – Pensiunea Vulcanii Noroioşi

Caracteristici:

– distanţe: auto = cca 100 km; per pedes = cca 5 km
– durata per pedes: 3 h (cu popasuri)

harta: DIMAP

Acces şi descriere traseu:

De la Pensiunea Vulcanii Noroioşi mergem spre nord pe un drum petrolier pietruit, pe care pot circula şi autoturisme “mai de oraş”, ce ajunge în satul Beciu după 3,5 km. Din sat ne îndreptăm tot spre nord, pe un drum, la început mai bun decât cel pe care am venit, şi, după 1,5 km, ajungem la Vulcanii Noroioşi sau Pâclele de la Beciu. Drumul trece chiar pe lângă aria lor, de circa 20 m x 40 m, aşa că îi vom repera uşor din maşină. Spre deosebire de celelalte Pâcle – Mari şi Mici – acestea au o activitate mai intensă, dar conurile sunt mai puţin înalte, din cauza noroiului foarte lichid.

De la Pâclele Beciului drumul suie, în bune condiţii, pe o cumpănă de ape, de unde coboară spre tabăra pentru elevi de la Arbănaşi, pe un drum cu serpentine strânse, în pantă mare şi pe un pat gros de pietriş alunecos. Sunt ultimii (din prima parte a zilei) 6 km mai dificili. De la Arbănaşi continuăm pe un drum asfaltat (3 km) cam deteriorat, până în satul Mărgăriţi, apoi pe DJ 203K, reabilitat până în comuna Vintilă Vodă (7 km), după care urmează o şosea, de fapt, un  mozaic de asfalt bun, bunişor, degradat, lipsă, totalizând alţi 7 km (nu ultimii!), până în comuna Mânzăleşti. Aici ne oprim pentru a admira de aproape Grunjul, o stâncă de culoare alb-cenuşie, înaltă de 18 m, situată la confluenţa râului Slănic (a cărui vale este acompaniată de DJ 203 K) cu pârâul Jgheabu – martor de eroziune format din marnă albă cineritică (rocă sedimentară, “jumătate” carbonat de calciu, “jumătate” argile, cu elemente piroclastice de natură vulcanică) suprapusă peste un soclu format din tufuri dacitice alb-verzui (roci provenite prin cimentarea unor nisipuri vulcanice cu un grad oarecare de porozitate).

harta: Ică Giurgiu (http://www.romania-natura.ro/)

După încă 1 km trecem podul peste râul Slănic şi oprim iarăşi, pentru a defilamai pe îndelete, per pedes sau doar cu privirea, prin faţa unei unei “faleze de sare” bogat concreţionate de eroziune. Este, de fapt, versantul sudic al Platoului Meledic pe care vom urca pe un drum de pământ şi pietriş, cale de 2,5 km, până la Complexul Turistic Meledic, după ce vom mai merge 1,5 km pe DJ 203K, de la pod, pe un drum fără asfalt, până la prima intersecţie. În poiana largă şi curată de pe platou – unde se pot instala corturi, contra cost –, situată lângă Lacul Mare (Meledic), sunt dispuse vreo douăzeci de sculpturi în lemn, rodul unei tabere de gen organizate în anul 2001, la iniţiativa primarului comunei Mânzăleşti, profesorul Dumitru Cristea şi a artistului plastic şi poetei Cornelia Ionescu Giurumelea din Râmnicu Sărat.

Lacul Meledic (max. 5 m adâncime, deşi se vehiculează … 20 m) este celebru prin faptul că apa sa dulce (şi foarte rece, începând de la 1m de la mal) stagnează pe un fundament de sare (acoperit însă de o pătură de aluviuni care a întrerupt contactul cu sarea). Străfundul masivului de sare este găurit de galeriile Peşterii 6S, un fost record mondial de lungime pentru peşterile în sare (3234 m). Accesul la dolina de prăbuşire în fundul căreia se află intrarea – mai mereu colmatată de valuri de noroi – se face, plecând din poiana de lângă lac, pe o potecă marcată cu bandă roşie ce traversează un colţ de pădure; drumul până la peşteră durează 15 minute. Din marginea dolinei, ieşim din pădure în marginea unui platouaş acoperit cu iarbă (parte a Platoului Meledic). Spre dreapta, către valea pârâului Meledic, platoul se termină sub forma unui abrupt ce scoate la zi strate masive de sare. Spre stânga, menţinându-ne pe un interfluviu decelabil, facem un ocol al Platoului Meledic, şi, după traversarea drumului de acces auto pe care am venit şi noi, trecem pe deasupra Marelui Amfiteatru, o mare uvală; în relitate este un agregat format din câteva doline, în parte prăbuşite, ce are expuşi câţiva pereţi uriaşi din strate de sare. Continuăm ocolul pe lângă câteva bălţi cu oglinzile înconjurate de stuf, în care locuiesc, temporar, raţe sălbatice. Trecem pe lângă o stână şi, de lângă ea, traversăm un drumeag plecat din drumul de acces la Complexul Turistic Meledic, ca să ajungem pe un bot de deal la baza căruia se află Lacul Castelului. Se spune că în pâlcul de pădure de lângă lac s-ar afla rămăşiţe ale fundaţiei castelului pe care Regina Maria ar fi dorit să-l ridice acolo, dar proiectul a fost abandonat din cauza morţii arhitectului; în … compensaţie s-a construit Castelul Peleş. Realitatea trebuie să fi fost cu totul alta şi e ciudat că s-a substituit cu această “legendă”, deşi lucrurile nu s-au întâmplat cine ştie când! Spunem acest lucru ţinând cont că, în “România Pitorească”, Al. Vlahuţă vorbeşte despre un “mândru castel” aflat la marginea lacului; era până în 1901, anul apariţiei cărţii. Regina Maria a intrat în ţară, ca soţie a lui Ferdinand, moştenitorul Tronului României, în 1892, devenind regină în 1914! Construcţia Castelului Peleş a început în 1873!

De la Lacul Castelului ne întoarcem la complexul turistic trecând pe lângă o pensiune în curs de construcţie în faţa căreia sunt câteva statui în lemn având aceeaşi provenienţă ca cele din poiana de lângă Lacul Mare.

Să mai menţionăm că în preajma lacului există Pensiunea Meledic cu restaurant şi spaţii de cazare.

Ne întoarcem la DJ 203K de unde mai avem vreo 5 km de “asfalt” până în satul Luncile (ce ţine de comuna Lopătari). Între Lopătari –  pe care îl străbatem  imediat ce reintrăm pe DJ 203K – şi Luncile, se află, pe râul Slănic, un lac nou de acumulare ce poate trece neobservat fie din cauza conformaţiei reliefului şi a pădurii, fie din lipsă de informaţie.

Din Luncile drumul se bifurcă: spre dreapta se ajunge, pe un drum infernal, în satul Terca şi de aici la focurile vii de pe unul dintre dealurile din apropiere; spre stânga suim în serpentine, pe un drum de pământ şi pietriş, căruia (şi) autoturismele îi pot face faţă, spre Plaiu Nucului, pe un înalt platou, parte a interfluviului dintre valea Slănicului şi cea a Buzăului. Din sat, ţinând seama de săgeţile indicatoare, deviem spre stânga 2 km până deasupra Lacului Mociaru, pe un bot de deal acoperit cu iarbă, lângă o pensiune turistică în construcţie. De sus se deschide o frumoasă privelişte asupra depresiunii ce găzduieşte lacul, o depresiune formată prin tasarea unor strate marno-grezoase aşezate peste un sâmbure de sare. Lacul, relativ circular, cu diametrul de circa 100 m, are o adâncime redusă, deşi legendele locului îi atribuie adâncimi nebănuite şi jertfe umane corespunzătoare, şi se remarcă prin prezenţa câtorva insule plutitoare: plauri! Se spune că în lac se pescuiesc cei mai … mici peşti, de maximum 10 cm!

Revenind în satul Plaiu Nucului, ne îndreptăm spre vest, către una dintre culmile Ivăneţului, dincolo de care se află valea Bâsca Rozilei. Teoretic, DJ 203K coboară pe versantul vestic al acestei culmi la Gura Teghii. Chiar din punctul de racord al interfluviului Slănic-Buzău (ce ţine de Subcarpaţii Buzăului) cu Muntele Ivăneţu (parte a Munţilor Buzăului), la cca 6 km de Plaiu Nucului, într-o curbă largă (cu 200 m înainte se află un puternic izvor amenajat, vizibil din maşină, pe partea dreaptă), 203K se bifurcă: spre dreapta s-ar putea ajunge în Gura Teghii, dacă drumul nu este prea distrus de tractoarele forestiere, aşa cum l-am găsit noi; spre stânga se coboară în valea Bălănesei, în comuna Brăeşti şi, mai departe, în Bozioru (20 km, de sus, din plai), trecând întâi prin satele Brătileşti şi Ivăneţu. Avem parte de acelaşi gen de drum ca cel pe care am urcat din Lopătari prin Plaiu Nucului. De la Bozioru până în Măgura, pe DN 10, drumul ne e cunoscut, ca şi cel de până la Pensiunea Vulcanii Noroioşi.

Pentru o descriere în imagini a traseului, executaţi click aici !

Descriem în continuare şi drumul parcurs de noi din Măgura la Oneşti:
Măgura – Nehoiu – Siriu – Lacul de acumulare Siriu – Întorsura Buzăului – Zagon – Covasna – Târgu Secuiesc – Oneşti (cca 215 km)

Din Măgura până în oraşul Întorsura Buzăului am parcurs 75 km pe un drum (DN 10)  foarte bun, trecând pe lângă pitorescul lac de acumulare Siriu. Din Întorsura Buzăului am ieşit în Târgu Secuiesc, pe DN 11, drumul ce ne duce în final la Oneşti, trecând prin Covasna, via Barcani, apoi Zagon (DN 13E şi DJ 121); cu excepţia a 5 km, între Barcani şi Zagon, de drum neasfaltat – similar celor buzoiene – peste un deal împădurit, ceilalţi cca 45 km sunt în stare bună, chiar foarte bună între Covasna şi Târgu Secuiesc (cu excepţia podurilor, încă în curs de reabilitare)! Circulaţia redusă pe ruta Întorsura Buzăului – Covasna – Târgu Secuiesc, ca şi scurtarea cu 15 km a “clasicei” Întorsura Buzăului – Ozun – Târgu Secuiesc, pe DN 10 şi pe DN 11, face preferabilă prima variantă, cu toţi cei 5 km neasfaltaţi; chiar şi rutei Întorsura Buzăului – Boroşneu Mare – Moacşa – Târgu Secuiesc, pe DJ 121A şi, în final, pe DN 11, ce are tot 50 km!

Pentru a citi întâmplările primelor două zile ale expediţiei noastre, pe Dealul Istriţa şi, respectiv, la Babele de la Ulmet şi la chiliile rupestre de la Nucu, executaţi click aici, respectiv, aici !

Executaţi click aici, pentru a vedea şi celelalte trasee din Subcarpaţii şi Munţii Buzăului !