Orhidee – caracteristici morfologice determinative

Criterii de diferenţiere a speciilor de orhidee spontane din România

Împărţim orhideele (din România, toate terestre) în două categorii:

I. – orhidee fără tulpini şi frunze verzi, adesea alburii, până la brune; saprofite. Specia cea mai des întâlnită din această categorie este Neottia nidus-avis. Celelate genuri (cu reprezentanţi în flora României), din această categorie sunt: Corallorrhiza, Epipogium şi Limodorum.

II. – orhidee cu tulpini şi frunze verzi; autotrofe. Acestea, la rândul lor, se împart în două mari subcategorii:

A. – orhidee al căror flori nu au pinten. Genurile şi speciile ce le cuprind sunt destul de uşor de recunoscut şi de diferenţiat (şi) datorită altor aspecte fiziologice nete: Cephalanthera, Cypripedium, Chamorchis, Epipactis, Goodyera, Hammarbya, Herminium, Liparis, Listera, Microstylis, Ophrys, Spiranthes.

B. – orhidee ale căror flori au pinten. Dintre acestea, uşor de recunoscut, este specia Himantoglossum hircinum (prezentă la noi doar prin subspecia caprinum). Celelalte sunt subîmpărţite în funcţie de mai multe aspecte morfologice.

Pot fi relativ uşor recunoscute genurile: Anacamptis, Coeloglossum, Gymnadenia, Nigritella, Platanthera, Pseudorchis şi Traunsteinera.

Probleme de determinare apar la genurile Dactylorhiza şi Orhis, speciile acestora fiind cunoscute la noi sub denumirea comună de “poroinici”. Cea mai simplă cale de a deosebi cele două genuri este de a le vedea partea subpământeană: genul Orchis are 2 tuberi întregi, globulos-ovoizi, pe când genul Dactylorhiza are 2-3 tuberi palmat divizaţi. Există însă şi alte caractere externe ce pot diferenţia cele două genuri. De exemplu, la speciile din genul Orchis tepalele, fie doar unele – cea mediană externă cu cele două laterale interne – (la speciile O. palens, O. mascula, O. laxiflora), fie toate converg într-un fel de coif.

Pentru a discerne între speciile (sau subspeciile) genului Orchis se apelează, rând pe rând, la studierea unor aspecte, uneori, din ce în ce mai fine; alteori sunt suficiente câteva observaţii banale. Astfel:

– una dintre cele mai comune specii, Orchis morio, poate fi uşor de recunoscut datorită striaţiilor de pe tepalele ce formează un tipic coif spaniol din evul mediu (“morion”);

– nu sunt probleme de determinare nici pentru speciile: O. coriophora, O. militaris, O. papilionacea, O. purpurea, O. simia, O. ustulata, recunoaşterea formei specifice a labelului pentru fiecare dintre aceste specii fiind relativ facilă şi suficientă;

– aspectul mai aparte al inflorescenţei, ca şi al florilor, face uşor recognoscibilă şi specia O. tridentata.

Dintre speciile genului Dactylorhiza, cea mai uşor de determinat, fiind şi printre cele mai comune, este D. sambucina. Florile speciei sunt galbene sau purpurii, în ambele cazuri având labelul stropit cu picuri roşii; în plus, în al doilea caz, baza labelului este gălbuie.

Un criteriu de clasificare a celorlalte specii din genul Dactylorhiza îl constituie consistenţa tulpinei, la unele compactă, la celelalte fistuloasă, aspect la care se adaugă, pentru prima categorie, faptul că frunza superioară nu atinge inflorescenţa, situaţia fiind contrară pentru a doua categorie.

Referindu-ne la primele, din care fac parte, D. fuchsii, D. maculata şi D. saccifera, menţionăm caracteristica ce deosebeşte ultima specie de celelalte două, faptul că frunzele nu sunt pătate; altfel, forma şi desenul florilor nu diferă esenţial faţă de D. fuchsii. Faţă de D. maculata, labelul la specia D. fuchsii este net trilobat (inclusiv desenul labelului este diferenţiat pe lobi), toţi lobii având aceeaşi lăţime. Lungimea lobului mijlociu al labelului este un criteriu ce face distincţie între subspeciile (de la noi) ale speciei D. maculata: subspecia schurii îl are mai lung decât cei laterali, spre deosebire de subspecia maculata; subspecia transsilvanica se distinge prin florile albe, fără desen.

În privinţa celei de a doua categorii, asupra a trei specii avem de hotărât; criteriul de bază este forma frunzelor: lanceolate, late din bază şi îngustate treptat (D. incarnata), obovat-eliptice sau obovat-lanceolate, cu vârful obtuz şi cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (D. cordigera) şi ovat eliptice sau ovat-lanceolate, mai mult sau mai puţin acute, dar cu lăţimea maximă sub mijloc (D. majalis).

Acolo unde nu am specificat criterii de recunoaştere, precum şi precizarea altor caractere distinctive pentru diversele specii de orhidee româneşti, o vom face la prezentarea fiecărei specii/subspecii.

Baza bibliografică: Vasile Ciocârlan – Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermatophyta, Editura Ceres, Bucureşti, 2009