Acoraceae
Familia Acoraceae Martinov este formată dintr-un singur gen, Acorus, cu 2-3 până la 6 specii de plante cu flori, cele mai primitive monocotiledonate. Numărul speciilor diferă de la o clasificare la alta, în funcţie de cum sunt considerate de diverşi botanişti, ca specii distincte sau ca specii şi subspecii. Din 1820, de când a fost descris pentru prima dată, genul Acorus a fost inclus de cele mai multe clasificări, în familia Araceae. Cercetările moleculare recente au arătat însă că Acorus nu este strâns înrudit cu nici o altă familie de monocotiledonate. Numele genului şi, implicit al familiei, provin de la cuvântul grecesc “acoreon”, termen folosit de Dioscoride(1, ce derivă din “coreon” = “pupilă”, (acorea = absenţa pupilei), în legătură cu utilizarea plantelor la tratarea inflamaţiilor oculare. Rădăcina şi frunzele acoraceelor conţin un ulei volatil, puternic aromat, folosit în farmacie şi parfumerie, dar şi în practicile rituale ale indienilor americani.
Sunt plante de apă, native din America de Nord şi din Asia de est şi de nord, naturalizate prin cultivare, încă din antichitate, în Asia de sud şi în Europa. Vechile populaţii sălbatice cunoscute sunt diploide (celulele diploide au două copii omoloage ale fiecărui cromozom, unul de la tată şi unul de la mamă), excepţie făcând câteva populaţii din Asia de est care sunt tetraploide, în timp ce plantele cultivate sunt triploide sterile, posibili hibrizi între forme diploide şi tetraploide.
În România, sporadic, creşte o singură specie, naturalizată, Acorus calamus L. (obligeană), ce creşte pe lângă lacuri, bălţi, locuri mlăştinoase, pe malul apelor liniştite.
Frunzele parfumate, ca şi rizomii care sunt şi mai parfumaţi, au fost utilizate în mod tradiţional pentru uz medicinal şi ca substitut pentru ghimbir, scorţişoară, nucşoară etc.
Deşi produsele derivate de la Acorus calamus sunt folosite ca aditivi alimentari, totuşi un derivat cancerigen, ß-asarone, ridică semne de întrebare. Formele diploide care cresc spontan în estul Asiei (Mongolia şi Siberia Centrală) şi în America de Nord nu produc ß-asarone cancerigen.
