Aizoaceae

Familia Aizoaceae Martinov (“aizoon” provenit din greacă, înseamnă “veşnic viu”) – a  florilor-de-gheaţă/piatră – cuprinde plante dicotiledonate, native, în cea mai mare parte, din zonele aride din Africa australă şi câteva din  Australia, unde sunt concentrate aproximativ 96% dintre speciile cunoscute. Multe plante au ajuns pe alte continente, din regiunile de origine, prin cultivare.

În ce priveşte limitele acestei familii, numărul de genuri şi de specii, lucrurile nu sunt destul de clare, de-a lungul timpului acestea restrângându-se sau lărgindu-se în funcţie de sistemele de clasificare. Numărul genurilor variază  între 123-135, iar al cel al speciilor, între 1100-2500.

Plantele din familia Aizoaceae sunt ierburi, arbuşti mici, cu aspect normal sau care au forme vegetative stranii. Sunt plante  anuale sau perene, xerofite (cărora le place mediul uscat), adesea suculente, cu papile (mici ridicături formate pe suprafaţa organelor unei plante), glabre (lipsite de peri), păroase ori solzoase.

Rădăcinile, de obicei, sunt fibroase, uneori tuberoase.

Frunzele pot fi bine dezvoltate (de cele mai multe ori) sau mult reduse, cauline (prinse de tulpină) sau bazale – eventual agregate –, fie sesile (lipsite de peţiol), fie peţiolate, alternante sau opuse; stipelele (frunzuliţe la baza peţiolului) lipsesc. Limbul este plat, acicular sau triunghiular,  ocazional având aspect de solzi.

Inflorescenţele sunt axilare sau terminale, iar florile cresc solitare ori în cime (inflorescenţe simple). Florile bisexuale (uneori unisexuale), de la greu de remarcat până la deosebit de atrăgătoare, sunt tubulare ori campanulate (sub formă de clopoţel).

Fructele, de obicei, sunt capsule dehiscente (care se desfac pentru a elibera seminţele), sau bace indehiscente ori nucă indehiscentă cu o singură sămânţă şi coajă tare.

Speciile din zonele uscate, datorită condiţiilor aride în care trăiesc, prezintă câteva particularităţi:

– florile se deschid la amiază;

– fructele îşi desfac capsulele cu seminţe doar când plouă, dispersând seminţele sub formă de jet, folosindu-se de energia cinetică a picăturilor de ploaie;

– când este secetă fructul se închide şi se va deschide la o nouă ploaie pentru a elibera alte seminţe;

– pentru a se apăra de ierbivore, frunzele fabrică o substanţă halucinogenă asemănătoare cocainei.

Se crede că unele specii s-au răspândit pe arii largi cu ajutorul păsărilor şi al apei, în asociere cu habitatele umede. Alte specii (printre acestea numărându-se multe suculente) au o distribuţie mai restrânsă, locală, fiind dispersate de vânt ori prin spălarea fructului de către picăturile de apă, prin propagare vegetativă, ambele făcându-se accidental şi în condiţii de mediu umed, sau prin plutirea diferitelor părţi ale plantei pe apă.
O serie de specii, care sunt native din Africa, au fost introduse în flora unor ţări prin horticultură. Dar distribuţia, de pildă, a speciilor Mesembryanthemum crystallinum L. şi M. nudiflorum L., originare din sudul Africii, este mai greu de explicat. Prezenţa acestora încă din secolul XIX în America, în prundurile  de pe coasta Atlanticului şi în jurul golfurilor, precum şi pe înălţimile de pe coasta Pacificului, sugerează intervenţia factorului uman; iar colectarea lor de către botaniştii timpurii demonstrează că speciile respective sunt fixate în acele locuri de mult timp.

Unele plante din familia Aizoaceae, pe lângă rolul lor decorativ, sunt comestibile: Carpobrotus edulis (L.) N.E.Br. şi Mesebryanthemum crystallinum, ambele numite în limbajul comun flori-de-gheaţă,  au frunze comestibile. O specie, cunoscută sub numele de spanac-de-Noua Zeelandă (Tetragonia tetragonioides (Pallos) Kuntze) este cultivată în gradini, într-un climat relativ uscat, şi folosită în alimentaţie ca o alternativă a spanacului, pentru îmbunătăţirea salatelor.

Carpobrotus edulis a fost introdusă în California şi plantată pentru a stabiliza solul de-a lungul căilor ferate.

Cu flori-de-gheaţă care se dezvoltă foarte repede, în California, populaţia îşi înconjoară proprietăţile, formând garduri vii, pentru a se  proteja de incendii, deoarece această plantă conţine atât de multă apă, încât nu arde.

Interesante sunt şi plantele din genul Lithops N. E. Br. (nume derivat din grecul lithos = piatră), numite popular pietre-vii, flori-de-piatră, care sunt suculente, mici, cu două frunze dense, cărnoase, semitranslucide ce imită pietrele. Aceste frunze se contopesc la nivelul solului, se îngustează, formând o structură sub forma unui morcov care, eventual, devine rădăcină. Partea plată a frunzei (apicele) este ca o fereastră care are o funcţie foarte importantă, permiţând luminii să pătrundă în corpul plantei, unde razele soarelui activează celulele care sevesc la procesul de fotosinteză. Suprafaţa superioară, de natură translucidă, are un aspect foarte variat: unele plante au linii pestriţe, altele au caneluri sau sunt punctate. Plantele din genul Lithops se prezintă într-o varietate de forme şi culori. Când încep să înflorească (de-a lungul lunilor martie, aprilie, mai, în emisfera sudică), mugurii florali cresc printre caneluri în mijlocul fisurii care se despică între cele două frunze. Florile, de culori albă şi roşie, sunt solitare, cu o tulpină scurtă şi se deschid la amiază, când soarele străluceşte. Seminţele se răspândesc toamna, când plouă, fiind dispersate de picăturile de apă.

Cultivarea lor este dificilă din cauza condiţiilor climaterice pe care le reclamă – cât de cât asemănătoare celor în care trăiesc în mod natural –, cât şi a unor probleme delicate ce ţin de înmulţirea lor.

În ţara noastră este cultivată  Lithops bella  (piatră-vie ), nume comercial al speciei L. karasmontana subsp. bella (N.E.Br.) Cole, originară din Namibia

Bibliografie:
http://delta-intkey.com/angio/www/aizoacea.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Aizoaceae
http://www.plantzafrica.com/plantklm/lithops.htm
http://www.efloras.org/florataxon.aspx?flora_id=1&taxon_id=10020

Dacă dorţi informaţii despre alte familii, executaţi click aici !