Alismataceae
Alismataceae Vent., nom. cons. (sinonime: Damasoniaceae Nakai, Limnocharitaceae Takht. ex Cronquist), familia pătlaginei-de-apă, este o categorie de plante cu flori, monocotiledonate, foarte cosmopolită, ale cărei specii lipsec doar într-o parte importantă a Arcticii, în multe dintre insulele Oceanului Pacific, în câteva deşerturi şi pe vârfurile munţilor înalţi. În emisfera boreală această familie este mai bine reprezentată decât în emisfera sudică. Cele mai multe specii, aparţinând genurilor importante ale familiei, Sagittaria L. şi Echinodorus Rich. ex Engelm, sunt răspândite în America.
În zonele temperate ale emisferei nordice cele mai cunoscute sunt genurile Alisma L., cu 7 specii şi 3 hibrizi, Damasonium Mill. şi Luronium. Raf. Pe de altă parte, genul Echinodorus este bine reprezentat în America tropicală şi subtropicală, dar, după ce acestuia i s-au adăugat si genurile Baldellia Parl. din Europa şi Africa de Nord, precum şi Ranalisma (Stapf.) (cu două specii) din Asia de Sud şi din Africa, numărul speciilor din Afroeurasia (Lumea Veche) îl depăşeşte pe cel corespunzător continentului american. În ce priveşte genul Sagittaria, cele mai multe specii se întâlnesc în America de Nord, în vreme ce în Europa sunt doar 3 specii (Sagittaria sagittifolia L., Sagitaria natans Pall. şi Sagittaria trifolia L.).
Familia Alismataceae include 10-17 genuri şi peste 100 de specii, în funcţie de sistemul de clasificare. Site-urile KEW şi ARS GRIN recunosc 17 genuri, pe care le vom prezenta şi noi într-o listă ataşată ulterior.
Plantele din familia Alismataceae sunt ierburi, lactifere, perene (în apele permanente), mai rar anuale, acvatice sau de baltă, uneori rizomatoase. Rădăcinile sunt fibroase (fără o rădăcină principală), sau adventive. Deşi toate aceste plante sunt iubitoare de umiditate, multe dintre ele trăind doar în mediul umed, unele pot să crească şi în locuri mai uscate (în special pe malurile cursurilor de apă, în bălţi şi pe lunci băltite), dar şi în apă, iar înflorirea are loc doar la suprafaţa apei. De pildă, Sagittaria sagittifolia poate să stea scufundată în apă până la adâncimea de 5 m, dar la adâncimi mari ea nu înfloreşte.
Multe dintre alismatacee au tipuri de frunze diferite pe aceeaşi plantă şi acest lucru se observă foarte bine la Sagittaria sagittifolia. Crescând pe fundul apei, aceasta îşi dezvoltă, la început, o rozetă din frunze liniare submerse, apoi frunze lung-pedunculate, plutitoare deasupra apei, cu limb eliptic sau uşor sagitat şi, în final, ridicându-se deasupra apei, formează frunze sagitate cu peţiol lung.
Tulpina este scurtă, uneori sub formă de rizom sau de pseudostoloni. Frunzele sunt bazale, liniare, lanceolate, eliptice până la ovate sau orbiculare ori sagitate, alternante, verticilate sau pe două nivele, sesile ori peţiolate, simple, învelite la bază, fie emergente, fie, mai rar, submergente, uneori cu lamină plutitoare. Peţiolul este cilindric până la triunghiular, fiind situat între verticile; nervurile principale sunt paralele cu marginile, converg spre axis şi sunt legate prin nervuri transversale.
Florile cu petale albe, uneori gălbui, sunt, adesea, verticilate la nodurile tulpinii, formând raceme, panicule sau umbele, pedicelate, simetric stelate, bisexuale, unisexuale, ori poligame, în mod obişnuit bracteate.
Fructul poate fi un buchet sau un verticil de achene lateral-plate, drupe sau, ocazional, foliculi. Seminţele sunt curbate cu embrionul în formă de potcoavă, iar endospermul (învelişul exterior) lipseşte.
Rizomii unora dintre alismatacee sunt comestibili şi constituie un aliment apreciat în Asia sau America de Nord. Alte specii sunt cultivate ca plante ornamentale sau pentru acvarii.
Prezentăm în continuare alismataceele care cresc, spontan sau cultivate, în România.
În cadrul genului Alisma cea mai răspândită şi, prin urmare cea mai cunoscută şi la noi, este specia Alisma plantago-aquatica L. (pătlagină-de-apă).
În ţara noastră mai pot fi întâlnite încă două specii ale genului Alisma, tot cu numele popular, pătlagină-de-apă: A. gramineum Lej. şi A. lanceolatum With.
Dintre cele trei specii, Caldesia grandis Sam., C. oligococca (F.Muell.) Buchanan, C. parnassifolia (L.) Parl., răspândite, în general, în regiunile tropicale şi subtropicale din Africa, Asia şi Australia , genul Caldesia Parl. are un reprezentant şi în flora europeană, Caldesia parnassifolia, care trăieşte şi în România.
Genul Caldesia are o veche existenţă pe Pământ cu o răspândire maximă în perioada cuprinsă între Oligocen şi Pleistocen(1, fiind descoperite şi descrise 10 specii fosile ale genului.
Dintre cele 38 de specii ale genului Sagittaria, la noi cresc 4: Sagittaria sagittifolia L. (săgeata-apei), S. latifolia Willd., S. subulata (L.) Buchenau, S. trifolia L.
Genul Luronium este reprezentat la noi de singura sa specie, Luronium natans L. (pătlagină-de-apă-plutitoare).
Bibliografie:
http://www2.dijon.inra.fr/hyppa/hyppa-f/alsla_fh.htm#Description%20de%20la%20plante%20adulte
http://www.weeds.org.au/cgi-bin/weedident.cgi?tpl=plant.tpl&state=&s=&ibra=all&card=W06
http://nature.jardin.free.fr/1105/sagittaria_sagittifolia.html
http://www.pfaf.org/user/plant.aspx?latinname=Sagittaria+sagittifolia
http://plants.usda.gov/plantguide/pdf/cs_sala2.pdf
http://plantsoftibet.lifedesks.org/pages/40116
http://www.efloras.org/florataxon.aspx?flora_id=5&taxon_id=242346028
http://www.efloras.org/florataxon.aspx?flora_id=2&taxon_id=242346028
http://www.arkive.org/floating-water-plantain/luronium-natans/
http://www.kew.org/plants-fungi/Luronium-natans.htm
http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9B%D1%83%D1%80%D0%BE%D0%BD%D0%B8%D1%83%D0%BC
(1 – Scara timpului geologic cuprinde 4 trepte principale: Precambrianul (de la naşterea Pământului, acum 4500 milioane ani, până acum 543 milioane ani), Paleozoicul (543 milioane ani în urmă – 248 milioane ani), Mezozoicul (248 milioane ani – 65 milioane ani) şi Neozoicul (65 milioane ani – prezent). Fiecare treaptă are un număr de subdiviziuni; de pildă, Neozoicul cuprinde Paleogenul (65 milioane ani – 23 milioane ani), Neogenul (23 milioane ani – 15 milioane ani) şi Quaternarul (2 milioiane ani – prezent). Aceste diviziuni sunt şi ele împărţite în perioade mai … mici de timp. Astfel, Oligocenul este ultima fază a Paleogenului (34 milioane ani – 23 milioane ani), iar Pleistocenul, a doua fază a Quaternarului (1,8 milioane ani – 11.500 ani), este relativ echivalentă, din punct de vedere istoric, cu Paleoliticul.
Dacă dorţi informaţii despre alte familii, executaţi click aici !