Din Breţcu pe Vârful Mailat

I.1. Breţcu – Cetatea Venetur – Vf. Micica – Vf. Siko – Vf. Hegyes – Vf. Mailat – Vf. Cireşului – Mt. Aluniş – Pasul Oituz – Mt. Mogoş – Breţcu

 Caracteristici:

 – circuit;
– durata: 8 ore;
– lungime: cca 18 km;
– diferenţă de nivel: cca 400 m;
– grad de dificultate: mediu.

Acces:

Accesul se face din comuna Breţcu care se află pe DN 11 (E 574), la 54 km de Oneşti şi 15 km de Târgu Secuiesc. Cu 1 km înainte de intra în localitate, venind dinspre Oneşti, îndată ce am ieşit din ultima serpentină care coboară de pe Dealul Mogoş (“mogoş”, din maghiarul “magas” = “înalt”), sau mai bine cunoscut în zonă sub numele Moghioroş (din maghiarul “magyaros” = “aluniş”), ne oprim la un motel, cu benzinărie şi o parcare largă, aflat pe stânga şoselei.

Descrierea traseului:

De la motel ne îndreptăm pe şosea spre Breţcu.  Cum trecem podul peste Pârâul Întortochiat, ce vine din stânga, părăsim şoseaua şi prindem, pe dreapta, capătul unui drum forestier ce urcă pe lângă pârâul Breţcu (pe unele hărţi, acest pârâu este numit Dumbrava, iar pârâul Breţcu este localizat în stânga drumului naţional, cum se coboară de pe Dealul Mogoş). Urcăm, este un fel de spune, pe el, vreo 50 de metri, până ce întâlnim un drum de căruţe, care o ia spre stânga, către Breţcu. Îl urmăm 5 minute, până în dreptul primei case din sat, de unde cotim cu 90 de grade spre dreapta, tot pe un drum de căruţe, ce duce spre Dealul Micica. Observăm,  după vreo 10 metri de mers, pe stânga, o aglomerare de valuri de pământ, urmele vagi ale unei cetăţi daco-romane, Venetur. Mai mult ghicim că acolo sunt urmele vchii cetăţi, deoarece nu există nici o placă indicatoare şi nici cea mai mică intenţie de protejare a sitului. Urmăm drumul ce urcă spre marginea pădurii ce îmbracă în totalitate Dealul Micica. Teoretic, drumul, ce ţine linia de maximă altitudine a dealului, este însoţit şi de un marcaj forestier, fiind pe hotarul dintre două parcele silvice; dar benzile roşii verticale aferente sunt foarte rare (aspect ce se poate îmbunătăţi în timp). Trecem curând printr-o poiană de vânătoare, aşa cum deducem văzând un observator de pândă, nefolosit însă de mult; apoi, după acest scurt intermezzo, înaintăm din nou prin pădure şi ieşim într-o zonă afectată de defrişări de pe versantul vestic al dealului. Astfel, ne putem bucura de puţin peisaj; numai dacă privim în urmă. Reintrăm în pădure şi prindem linia considerată (silvic vorbind) principală a Dealului Micica, ce are piciorul terminal, lateral stânga. De acest lucru ne dăm seama când întâlnim cele două benzi roşii, verticale, ale hotarului silvic dintre două districte (unităţi de producţie). De aici înainte, spre dreapta, ne va ghida acest marcaj. Foarte curând drumul de exploatare forestieră pe care mergem începe să urce uşor spre Vârful Micica; deviază însă spre dreapta, ocolind vârful şi iese pe culme imediat, dincolo de el, pe versantul său nord-estic. După câteva minute de mers pe orizontală,  ajungem la borna II 7 de unde virăm cu 90 de grade spre stânga şi coborâm într-o mică şa poienită, de unde drumul urcă pe lângă o pădure relativ tânără de molid – un loc comun pentru prima parte a traseului – până pe Vârful Mailat. Observăm o mare diferenţă între interfluviul pe care ne aflăm – dintre pârâul Breţcu şi Râul Negru – împodobit, în mare parte, cu molid – şi versantul stâng al văii Breţcu, cel de vizavi, acoperit de păduri de foioase.

Marcajul cu benzi galbene ce-l dublează pe cel de district indică proprietatea obştească asupra pădurii din stânga. Când ajungem la capătul laturii formate în dreapta noastră de pădurea de molid, coborâm oarecum spre stânga (pe hotarul de district), depărtându-ne uşor de pădurea de molid. Traversăm imediat o poiană pe latura sa estică, apoi urmează un segment scurt de pădure şi încă o poiană din capătul căreia  urcăm panta, ce creşte puţin ca intensitate, pentru a ajunge pe culmea Siko (Piscul Gorunului, pe alte hărţi). Aici benzile galbene ne părăsesc şi se îndreptă pe un picior aflat în stânga noastră. Noi rămânem fideli marginii pădurii de molid, reapărută în dreapta noastră. Suim panta, ce  îşi măreşte unghiul, spre Muntele Hegyes. La finele urcuşului, unde ne întâmpină  borna III 241, constatăm că Vârful Hegyesului se află în stânga noastră, pe un picior lateral. Lăsăm  hotarul de district şi drumul să se ducă pe direcţia nord-est, iar noi  coborâm uşor în dreapta, spre o poiană, mai mult lungă decât lată, arcuită spre stânga, pe un drum care se arcuieşte şi el, pe la marginea din stânga a poienii. Ocolim, astfel, o mică proeminenţă altitudinală pe care am evitat-o. Frumoasa poiana este un loc ideal pentru un eventual popas. La părăsirea poienii reîntâlnim îndată marcajul silvic, care s-a ţinut strict de linia culmii, şi ajungem într-o şa peste care se aşterne altă poiană, cu deschidere spre est, ce lasă privirile să ajungă până dincolo de valea Breţcului, unde zărim o părticică din culmea principală a Nemirei,  chiar pe aceea pe care ne vom întoarce. Reintrăm în pădure, pentru ca destul de repede imaginea culmii Nemirei să ni se ofere din nou din marginea unei poieni în pantă şi presărată cu câteva tufe de ienupăr. Iarăşi intensitatea urcuşului creşte, poteca face un mic arc spre dreapta, pentru a reveni imediat printr-un alt arc, mai larg, spre stânga, tăind astfel din pieptişul pantei şi ocolind o obârşie tributară Râului Negru. Suişul se mai domoleşte, timp în care trecem pe lângă o poieniţă cucerită integral de o pădurice de ienuperi, apoi traversăm o alta, reluând urcuşul. Avem impresia că drumul trage parcă spre dreapta în raport cu direcţia culmii ce tinde a se înălţa spre stânga, dar e doar o aparenţă. Ajungem, chiar înainte de a ieşi pe linia culmii, la un izvor amenajat sub forma unei fântâniţe. Marginea culmii, aflată cu câţiva metri mai sus, coincide cu limita unei imense păşuni ce acoperă platoul somital al Muntelui Mailat. Ne îndreptăm spre centrul platoului, aflat pe direcţia nord-est, de unde cotim uşor spre est. Curând întâlnim pe câte vreun bolovan, aflat prin iarbă şi pe primii copaci de la marginea sud-estică a păşunii, benzile roşii ale marcajului turistic de creastă al Carpaţilor. Ne vor conduce până în Pasul Oituz. Înainte de a părăsi platoul, mai panoramăm odată culmile ce închid orizontul nordic şi care ne-au atras privirile îndată ce am ajuns pe Mailat: este vorba despre  un lung picior, Caraslău Mic, care se desprinde din Vârful Boca – de unde începe creasta înaltă a Nemirei – şi care se află sus, dincolo de şaua adâncă ce-l desparte de Mailat.

De pe Mailat coborâm spre sud-est însoţiţi de marcajul turistic bandă roşie, bine întreţinut, călcând pe un vechi drum pastoral. Trecem prin poieni ce alternează cu pâlcuri de pădure, urcând şi coborând uşor. Spre stânga noastră pleacă două picioare, cumpene de ape ale unor afluenţi ai Oituzului. În dreptul celui de al doilea, traseul suferă un cot accentuat spre dreapta direcţionându-se exact spre sud. Acest picior – al Tulgheşului (Stejarului) – poartă pe el traseele I.3 şi I.4 – cu plecarea /sosirea în Oituzul Ardelean. În poieniţa în care ajungem imediat ce îl depăşim, e posibil să întâlnim o mică stână, dacă nu cumva e mutată prin alte poieni. Din poiana virtualei stâni coborâm într-o şa, mai mereu măturată de vânturi. Reurcăm diferenţa de nivel pierdută şi reluăm imediat coborârea –  aceasta fiind tendinţa predominantă a traseului în continuare. Şi totuşi, se pare că încă iar trebuie să mai urcăm. O facem, îndreptându-ne spre platoul Vârfului Cireşului care rămâne însă în stânga noastră, deoarece poteca urmăreşte marginea pădurii aflate în dreapta sa. Din dreptul punctului somital al vârfului traseul face un mic cot spre dreapta, coborând într-o poiană în pantă. Traversăm poiana prin mijloc, şi nu pe părelnica linie a culmii ce ne trage spre dreapta. Marcajul turistic are aici mici sincope, dar îl regăsim mai dens imediat ce reintrăm între mestecenii ce au cucerit poiana, cândva mult mai extinsă. În coborâre uşoară ajungem din nou într-o şa poienită, de unde mai urcăm puţin, până pe un platouaş acoperit de iarbă, prelungit cu o poiană spre sud, chiar pe direcţia drumului nostru, către care ne îndreptăm. Străbatem din capătul ei rarişti de pădure întrerupte de poieniţe în timp ce urcăm o mică pantă pe versantul nordic al Vârfului Aluniş. Traseul evită vârful, mergând pe pantele lui vestice, de-a coasta, până ajunge pe versantul sudic al Vârfului Aluniş. Preia direcţia sud, coborând direct şi în scurt timp în Pasul Oituz. Ne deplasăm spre dreapta, pe lângă şoseaua naţională, pe un drum de căruţe. Rămânem la câţiva metri de şosea, pe acest drum, tăind astfel curbele pe care le face şoseaua, şi ajungem la un izvor captat unde se află şi o parcare. Drumul merge prin spatele izvorului (unde a fost cândva Hanul Lina); noi îl urmăm doar câţiva paşi, până sub linia de medie tensiune ce vine din valea din dreapta noastră. De aici cotim spre dreapta pe lângă marginea pădurii de molid aflată în stânga. Suntem pe urmele unui fost drum de exploatare ce pătrunde câţiva metri mai jos în pădure. Nemaifiind folosit, e transformat mai degrabă într-o cărare, căci a fost cucerit de molizii ce au fost plantaţi după terminarea exploatării forestiere pe care a deservit-o. Drumul-cărare face slalom printre brazi timp de un sfert de oră, rămânând pe o aceeaşi curbă de nivel aflată pe versantul vestic al Dealului Mogoş. Pe versantul  estic, lângă şosea, este Motelul Oituz, nu departe de locul fostului Han Lina. Când să trecem pe versantul sudic al Dealului Mogoş, drumul se termină. Ne lăsăm la vale, cam de-a dreptul printre brazi, pe linia de maximă pantă –  îndulcind-o, desigur, cu mici serpentine – şi ajungem în câteva minute la o potecă lată – venită din dreapta, din tăietura ce însoţeşte linia de medie tensiune – ce, pe noi, ne coboară spre stânga, până la un drum forestier paralel cu o mică vale aflată în stânga sa (Zsombori – Voinicelul). Mergem în continuare pe el, spre dreapta, dar îl părăsim de îndată ce pădurea din stânga noastră se termină. Trecem în stânga drumului la marginea unei păşuni ce acoperă întreaga vale a micului … voinic. Un drum de căruţe descendent  ne poartă paralel cu pârâul,  rămânând pe marginea de sus a versantului drept al văii acestuia. După vreo 10 minute putem să renunţăm la drum şi să tăiem transversal păşunea pentru a ajunge, peste valea Voinicelului, direct la motelul de unde am plecat.

Pentru a … parcurge şi alte trasee din Munţii Nemira executaţi click aici !