La Cascada Buciaş, Vârful Coarnele şi Plaiul Jgheaburi (Munţii Vrancei)

Cabana Buciaş –  Cascada Buciaş – Schitul Buciaş – Plaiul Hărăncel – Muntele Coarnele – Culmea Jgheaburi – Cabana Buciaş

Caracteristici:
– circuit;
– durata: 10 ore;
– lungime: cca 22 km;
– diferenţă de nivel: cca 600 m;
– grad de dificultate: mediu.

Acces:

Plecarea se face din Oneşti pe Calea Scutarului, care reprezintă capătul drumului judeţean 115, Oneşti – Scutaru. După ce parcurgem cei 20 km asfaltaţi ai acestui drum, până în cătunul Scutaru, pendinte de Mânăstirea Caşin, urmăm, în amonte, pe valea Caşinului, un drum forestier, teoretic închis circulaţiei publice, dar pe care se circulă frecvent şi fără restricţii. După 4 km drumul se bifurcă: înainte se ajunge la Înţărcătoare, unde se află câteva cabane silvice şi o păstrăvărie; spre dreapta, după 100 m, se află cabana silvică Buciaş, unde există un spaţiu larg pentru parcare. Menţionăm că la cabana silvică Buciaş se poate înnopta, contra cost, solicitând în prealabil acordul Ocolului Silvic Mânăstirea Caşin.

foto: Google Maps

Descrierea traseului

Urmăm drumul forestier ce însoţeşte pârâul Buciaş cale de 3 km şi ajungem la primul şi cel mai spectaculos obiectiv al drumeţiei, Cascada Buciaş. Deşi nu are decât 15 m înălţime, datorită verticalităţii ei cvasiabsolute, lăţimii medii, (sus, sub 1 m; jos, cca 5 m) şi debitului, constant bogat, cascada se bucură de notabilitate, în ce priveşte pitorescul, printre suratele ei din munţii noştri.

La 5 minute mai sus de cascadă, părăsim drumul forestier, trecem Buciaşul pe un podeţ şi, de pe celălalt mal, începem să urcăm lejer pe un drum de tractor care, după câţiva metri, se avântă pe versantul din stânga noastră, interfluviu pentru două pâraie tributare Buciaşului, Hărăncelul Mare şi Hărăncelul Mic. (Gura Hărăncelului Mare, spectaculoasă datorită unei mici cascade la confluenţa cu Buciaşul, e la jumătatea distanţei dintre Cascada Buciaş şi podeţul de peste Buciaş.) Pe o pantă constant medie, ici-colo atenuată de câte o serpentină, ajungem după 20 de minute în poiana unde se află Schitul Buciaş.

Schitul, unul dintre aşezămintele monahale mai vechi de pe Valea Trotuşului, care a găzduit, de-a lungul timpului, atât călugări, cât şi călugăriţe, datează din anul 1920. Primul pustnic cunoscut ce a trăit aici (Galaction) îşi are locul de veci undeva, pe Muntele Hărăncel. Schitul a ars în trei rânduri, ultima dată fiind distrus de incendiu în anul 1993, dar a fost reconstruit în anul următor de credincioşii de rit ortodox pe stil vechi. Vieţuiesc la schit doar doi-trei călugări.

Din spatele schitului urmăm o potecă ce intră în pădure în direcţia sud. Destul de repede virează spre est pentru a urca pe muchia unui picior ce ne redirecţionează spre sud-vest. Pe o pantă, relativ solicitantă, ajungem pe un mic promontoriu pe al cărui mic platou  este ridicată o platformă unde este instalată o toacă şi de unde putem să vedeam silueta impunătoare a Măgurii Caşinului.

După scurta oprire binemeritată suim spre sud, pe Plaiul Hărăncelului. Poteca este însoţită de benzile roşii verticale ale unui marcaj silvic, pe care le-am întâlnit deja încă de când am prins muchia pe care am ajuns la promontoriu. După vreo 10 minute de la borna silvică V 26, întâlnită imediat după părăsirea promontoriului pe care este instalată toaca schitului, poteca părăseşte marcajul, urcând mai departe pe o pantă mai dulce, pe sub culme şi, la un moment dat, se bifurcă: varianta din stânga o ia vădit la vale; noi mergem spre dreapta, deoarece avem interesul de a prinde linia culmii. Observăm că am părăsit pădurea de molid prin care am urcat încă din valea Buciaşului, şi trecem acum printr-o pădure tânără de foioase pe  care o părăsim curând, pentru a intra într-o pitorească pădure de pin. Trecem pe sub culmea aflată aproape, în dreapta noastră, şi reîntâlnim îndată marcajul, într-o mică şa, după ce cotim uşor spre dreapta.

În continuare culmea este bine individualizată, luând forma unei creste înguste. Suntem pe cumpăna de ape dintre pâraiele Hărăncelul Mic şi Hărăncelul Mare, aflat în stânga noastră. Dincolo de el vedem Culmea Jgheaburi, cea pe care vom sfârşi drumeţia. În plan depărtat sunt culmi ale Munţilor Vrancei, care separă bazinul Caşinului de cel al Tişiţei. Pe ele e trasată graniţa dintre judeţele Bacău şi Vrancea.

Părăsim mica porţiune de creastă şi coborâm într-o şa largă având grijă să urmărim cu atenţie marcajul silvic care ne ridică iar pe culme, în faţa unei pante serioase. Instalarea pe culme e marcată de borna V 18bis, iar atingerea vârfului pantei, de borna V 18. Aici, sus, întâlnim marcajul silvic cu două benzi roşii verticale al hotarului dintre două districte (unităţi de producţie). Vom schimba direcţia de mers cu 90 de grade, spre sud, urmărind acest nou marcaj. Culmea pe care o parcurgem acum se numeşte Plaiul Coarnelor. Trecem în revistă, pe rând, bornele V 17, IV 167, V 15, V 14. Poteca e uşor de urmărit, pentru că se suprapune, în general, pe linia de maximă altitudine a culmii. Urcuşul pe cel mai înalt dintre vârfuri, Coarnele sau Faţa Coarnelor (1145 m), pe care se află borna IV 171, se face mai uşor, dacă nu îl abordăm direct, ci pe o clină a sa, dinspre vest. După un coborâş destul de iute (pe o cărare suspendată parcă, pe o cornişă stâncoasă şi relativ  îngustă, având în dreapta jgheabul unei văi în formare) ce se linişteşte în dreptul bornei IV 181, urmează o scurtă contrapantă ce are în vârf borna IV 182. Este un punct important, pentru că de aici schimbăm din nou direcţia cu 90 de grade spre stânga, deşi poteca bună ne îndeamnă să mergem înainte. Făcând-o, am ajunge în valea Caşinului, la Înţărcătoare, unde, cum spuneam, se află o păstrăvărie şi câteva cabane silvice, şi de unde, până la Cabana Buciaş, sunt circa 2 km.

De la borna IV 182 urmărim cu grijă marcajul silvic format din două benzi roşii verticale. O potecă destul de firavă ne poartă pe interfluviul numit, în prima sa parte, Plaiul Faţa Coarnelor,  aflat între bazinul Hărăncelului Mare şi râul Caşin. Coborâm circa 150 de metri diferenţă de nivel până într-o şa din care suim un vârfuleţ pe care găsim borna 12. De aici poteca se orizontalizează oarecum, dar, în scurt timp, urmează iarăşi un urcuş, ceva mai accentuat, pe un alt vârf acoperit cu o pădure tânără de mesteceni; poteca se strecoară printr-un afiniş gros ca un covor şi printre  lespezi. Aceste amănunte şi culmile munţilor dimprejur, alcătuiesc un tablou de o frumuseţe aparte. Pe vârf se află borna IV 191.

Continuăm tot pe o alee bordată cu mesteceni, păşind pe covorul de afin, şi ajungem pe încă un vârf care găzduieşte borna IV 10, de lângă care ne lăsăm la vale, menţinând direcţia tot înainte şi foarte puţin spre stânga, până într-o şa, de unde escaladăm, fără efort, un ultim vârf unde găsim borna 2. Suntem pe Piciorul Jgheaburi. Străbatem în continuare două păduri cu esenţe diferite: pe dreapta, molid, pe stânga, pin. În drum remarcăm borna IV 193 şi, nu prea departe de ea, borna IV 194. Ne orientăm în continuare, cu stricteţe, după marcajul  ”două benzi roşii”,  hotarul dintre districte.

Vârful pe care suntem şi panta foarte abruptă, pe care vom coborî circa 300 m diferenţă de nivel, sunt acoperite cu un vălmăşag de stânci sfărâmate, în parte camuflate de frunze şi cu tufe de zmeur. Imediat ce se sfârşeşte porţiunea stâncoasă şi intrăm printre copaci, va trebui să schimbăm direcţia spre dreapta pentru a ne menţine pe cumpăna apelor. Cum spuneam, marcajul silvic, două benzi roşii verticale, este cel mai bun reper. Coborârea este atenuată pentru puţin timp de o cantrapantă, dar ultima treaptă pe care ne lăsăm, e din nou abruptă; ne scoate însă repede, la un drum forestier care, urmat spre dreapta, duce în 5 minute, la Cabana Buciaş, după ce am trecut  pe la o “soră” mai mică a acesteia.

Observaţie: De la borna IV 10, din finalul traseului, urmăm, spre stânga, cărarea bună şi marcajul silvic bandă roşie unică (hotar de parcele). La prima intersecţie  mergem tot spre stânga dar la următoarea alegem direcţia spre dreapta. Coborâm astfel, pe o cărare din când în când abruptă, cu serpentine strânse, în valea Hărăncelului Mare, nu departe de gura acestuia; după ce traversăm Hărăncelul, însoţim o cărare (fost drum de exploatare) ce ne scoate, după ce trece pe lângă o poiană de vânătoare (pentru urşi) în marginea căreia se află un foişor, aproape de capătul aval al drumului de acces spre schit.

Această variantă de a sfârşi traseul este utilă pentru cei care hotărăsc să folosească maşinile pentru a ajunge la Cascada Buciaş; la data scrierii acestor rânduri (august 2012) drumul forestier de pe valea Buciaşului era circulabil şi accesibil doar până aproape de cascadă.

Pentru a vedea imagini de pe traseu, executaţi click aici !

Pentru a parcurge şi alte trasee din Munţii Vrancei, executaţi click aici !