Carpații Curburii Interne, regionare: diviziuni, subdiviziuni, limite.
Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la informația de pe acest site vă oferim un … ghid de utilizare; executați click aici !
Atenţie: imaginile au ipostaze de zoom, accesibile cu câte un click executat pe fiecare !
Regionarea Carpaților Orientali și, în subsidiar, a celor Vulcanici de Nord, e descrisă aici, iar a celor Vulcanici de Sud, aici !
Subliniem că demersul nostru nu este unul eminamente științific – nici nu ne-am permite, noi neavând calificarea necesară -, ci unul mai degrabă tehnic prin care încercăm să împăcăm diferite puncte de vedere științifice – cele mai consacrate – și să le adaptăm interesului de cunoaștere al turistului profan !
background: OpenTopoMap
Sintagma Munții/Carpații Curburii Interne este una, în general, acceptată de geografii noștri geomorfologi, cum e și conținutul, în mare, al structurii corespunzătoare. Apar dezacorduri în legătură cu conținuturile subunităților componente și, implicit, cu limitele. Astfel, dacă majoritatea geografilor consideră ca limită sudică valea Șercaia, ce realizează și granița dintre Munții Perșani și Masivul Țaga, există cel puțin un geograf (Vintilă Mihăilescu, 1963) care înglobează Munții Țaga în cadrul Perșanilor. La fel, e și în cazul limitei nordice; de pildă, Emmanuel de Martonne (1907) o consideră a fi reprezentată de râul Olt, dar cei mai mulți o împing până spre izvoarele Vârghișului, regiunea aferentă aparținând, altfel, Munților Harghitei. În fine, o altă chestiune dezbătută o constituie apartenența Masivului Ciomatu, atribuit fie Munților Harghitei, fie Munților Bodoc. Vom reveni cu amănunte în continuare, în descrierile fiecăreia dintre unitățile componente.
Munții Bodoc reprezintă o prelungire terminală a Munților Ciucului, prin altitudinile lor moderate, în medie de 800-1.000 m, etajul superior, de 1.000-1.200 m fiind reprezentat de câteva măguri sau culmi scurte. Din punct de vedere geologic, Bodocul ține de zona flișului Carpaților Orientali, fiind alcătuit din depozite grezoase și din conglomerate; cu o excepție, Masivul Ciomatu, cu cele două cratere ale sale, Ciomatu și Mohoș, atașat de geografi Munților Harghitei sau, de alții, celor ai Baraoltului Nordic. Pentru aceștia nu contează discontinuitatea morfologică reprezentată de defileul Oltului de la Tușnad, prevalând caracterul vulcanic al masivului, deși acest criteriu nu mai este prioritar în cazul altor conuri vulcanice din preajmă, atribuite Munților Bodoc (Puturosu, Dealul Cetății, Dealul Mare). Dacă mai ținem cont că erupțiile vulcanice care au modelat munții Ciomatu, Puturosu, Dealu Mare aparțin unei a treia faze eruptive din istoria geologică a Carpaților României, în timp ce Munții Harghitei sunt raportați celei de a doua, considerăm suficient de firească atașarea Ciomatului Munților Bodoc.
În privința limitelor:
– dacă granița vestică e clară, ca și cea nordică, datorită râurilor Olt și Cașin (secuiesc) care le realizează, spre sud și est, spre depresiuni, convențional, ea urmărește curbele de nivel din intervalul 500-600 m.
Imagini:
Vedere de pe Vârful Țețelea
Cel mai … alpin vârf al Munților Bodoc !
Munții Baraolt sunt o replică aproape geamănă, dincolo de Olt, a Munților Bodoc (mai puțin eruptivul), lipsind însă etajul altitudinal de peste 1.000 de metri (având maximum 1.019 m în Vârful Havad). Limitele sunt, toate, clar stabilite de cursurile unor râuri: Olt la est, sud și vest, Gohan, Ozunca și Baraolt în nord. Din interes turistic, am adăugat Munților Baraolt Dealul Lempeș pe care, de altfel, Oltul l-a separat din corpul Baraoltului.
Imagini:
Singurii … miari ai Munților Baraolt !
Munții Perșani ridică și ei, așa cum am spus la începutul articolului, probleme de conținut și deci, de limite. Mutarea limitei nordice dincolo de valea Oltului este un fapt împlinit aproape la cei mai mulți dintre geomorfologi. Argumentația este destul de … încâlcită și nu suficient de convingătoare, insistându-se cu predilecție asupra căderii destul de bruște de altitudine din nordul Cheilor Vârghișului și, în consecință, asupra structurii litologice a regiunii cu mai puține caractere vulcanice, preponderente fiind faciesurile sedimentare de tip fliș, la care se adaugă calcarele jurasice în care s-au format Cheile Vârghișului; deși nu lipseșc formațiunile vulcanogen-sedimentare.
Cum zona joasă semnalată mai sus are o clară legătură cu o altă zonă de denivelare evidentă dinspre nord-vestul ei, cea de sub izvoarele Vârghișului și ale celor două Homoroade, cel Mic și cel Mare, s-a avansat ideea de a împinge granițele nordice ale Perșanilor până la această regiune; deși, chiar Vintilă Mihăilescu, unul dintre promotorii ideeii (pe care doar a enunțat-o) atrage atenția că, din punctul de vedere al structurii geologice, cuvertura de piroclastite ajunge până la Olt (ca să nu mai vorbim despre bazaltele din sudul regiunii, cele mai dezvoltate la Racoșul de Jos). E și acesta un motiv pentru care alți geologi individualizează această regiune cuprinsă între râurile Vârghiș și Homorodul Mare, numind-o “podiș vulcanic” (Kristó András, 1972) sau “piemonturi estice” (Victor Tufescu, 1966), atașând-o însă Munților Harghitei (Victor Tufescu, 1966) sau Subcarpaților Transilvaniei (Ioan Mac, 1970).
Delimitări precise între Munții Harghitei, Munții Perșani și structurile vecine găsim în monografiile turistice aferente celor două masive (a se vedea bibliografia). Decupând din cadrul Munților Harghitei ceea ce ar aparține – conform acestor delimitări – Perșanilor Nordici și privind cum arată culmile ce alcătuiesc noile structuri (Harghita-Vest și Perșani-Nord) credem că surprind (… neplăcut) cel puțin discontinuitățile lor morfologice; în condițiile în care regionarea pe care o discutăm este, în cele din urmă, doar o convenție.
Revenind la regionarea propusă de noi, să precizăm că Perșanii Nordici și Centralii (în accepțiunea noastră) au o alcătuire mozaicată din punct de vedere geologic: șisturi cristaline acoperite de conglomerate, bazalte și tufuri spre nord, gresii și marne la sud, calcare, fragmentar, în vest și est. Un aspect aparte îl oferă Munceii Poienii Mărului: un relief greoi și masiv clădit pe șisturi cristaline, antropizat într-un mod care atrage atenția datorită unei densități uniforme și a unei acoperiri cvasitotale cu locuințe a acestor muncei. Aspectul este același și în cazul interfluviului Șercaia-Bârsa Fierului, ceea ce ar putea constitui un motiv de a adăuga interfluviul celorlalți muncei ai Poienii Mărului; noi l-am lăsat însă Munților Țaga, așa cum se întâmplă în mod curent în literatura geografică.
Imagini:
Vedere de pe Tipia Ormenișului
– spre cel mai înalt vârf al Perșanilor Nordici !
Vedere din Piatra Craiului
Bibliografie:
1. Albotă Mihai, Fesci Simona (1980) – Munții Perșani. Ghid turistic – Editura Sport-Turism, București
2. Bartos-Elekes Zsombor, Eckschmidt Kata, Eckschmidt Szilvia, Fodor Andrea, Kováts Zsolt, Sziládi József, Xántus László (2005) – Munții Harghita. 1:60.000, Editura Dimap, Budapesta
3. Candrea Bogdan (2008) – Harta unităților de relief din România, Geo-spatial.org
4. Ielenicz Mihai, Săndulache Iulian (2008) – România. Podișuri și dealuri (I), Editura Universitară, București
5. Ielenicz Mihai, Clius Mioara, Pătraru-Stuparu Ileana (2011) – România. Subcarpații, Editura Universitară, București
6. Ielenicz Mihai, Oprea Răzvan (2011) – România. Carpații. Caracteristici generale (Partea I), Editura Universitară, București
7. Jesus Reyes, Fodor Andrea, Kováts Zsolt, Sziládi József (2001) – Zona Lacului Sfânta Ana (Regiunea: Ciomat-Puturosu). 1:30.000, Editura Dimap, Budapesta
8. Kristó Andrei (1972) – Unele probleme privind delimitarea și denumirea unităților de relief din împrejurimile depresiunilor intracarpatice ale Oltului superior, Aluta – Revista Muzeului Național Secuiesc, Sfântu Gheorghe
9. Mac Ioan (1970) – Trăsăturile generale ale Subcarpaţilor est-transilvăneni dintre Mureş şi Olt, Studia Universitatis, Cluj-Napoca
10. Marcu Oliviu, Rácz Zoltan, Cioacă Adrian (1986) – Munții Harghita. Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București
11. de Martonne, Emmmanuel (1907) – Recherches sur l’évolution morphologique des Alpes de Transilvanie (Karpates Méridionales), Librairie Ch. Delagrave, Paris – în Emmanuel de Martonne – Lucrări geografice despre România, Editura Academiei R.S.R., București, 1981
12. Morariu T., Posea Gr., Mac I. (1980) – Regionarea geomorfologică a Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor de Curbură, „St. şi cerc. de geologie, geofizică și geografie – Geografie”, XXVII/1, Editura Academiei R.S.R., București
13. Mihăilescu Vintilă (1963) – Carpații Sud-Estici, Editura Științifică, București
14. Posea Gr., Badea L. (1984) – România. Unitățile de relief (Regionarea geomorfologică), Ed. Științifică și Enciclopedică, București.
15. Posea Gr. (2005) – Geomorfologia României, Editura Fundaței “România de Mâine”, București
16. Roșu Alexandru (1980) – Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București
17. Tufescu Victor (1966) – Subcarpații, Editura Științifică, București
18. ∗∗∗ (1985) – Acțiunea patriotică pionierească “Asaltul Carpaților”. Marcaje turistice în Carpați, Consiliul Național al Organizației Pionierilor
Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la alte informații de pe acest site folosiți … ghidul de utilizare, executând click aici !
