Flora ilustrată a Dealului Perchiu (Subcarpații Tazlăului), dar și alte puncte de interes !

Atenţie: imaginile au ipostaze de zoom, accesibile cu câte un click executat pe fiecare !

foto: 6 octombrie 2013/Radu Pușcarciuc
Versantul sudic al Perchiului – vedere din Parcul Onești

Cuprins (executați click pe titlul postului care vă interesează):
1. – Flora Dealului Perchiu – generalități (vezi mai jos !)
2. – Lista speciilor determinate
3. – Foto-atlas al florei Perchiului
4. – Anotimpurile Perchiului – albume
Addenda:
a) Ilustrate comentate de pe Dealul Perchiu (în construcție)
b) Din fauna Dealului Perchiu
c) Peșterile de pe Dealul Perchiu
d) Dealul Perchiu – bibliografie comentată

FLORA DEALULUI PERCHIU – generalități

foto: Google Maps

harta: Radu Pușcarciuc

harta: Radu Pușcarciuc

Localizare: Dealul Perchiu se află la extremitatea sud-estică a dealurilor subcarpatice, continuând organic culmea principală a Munţilor Berzunţi și dominând confluenţa Trotuşului cu cei trei principali afluenţi ai săi, Oituzul, Caşinul şi Tazlăul, care au generat Depresiunea Tazlău-Caşin emergentă pe văile acestor patru râuri.

harta: Radu Pușcarciuc

Din punct de vedere al … biointeresului nostru zona cercetată este cuprinsă între pârâul Caraclău – la vest – până la confluența sa cu Trotușul, râul Trotuș – la sud și vest – până la confluența cu Tazlăul, la nord fiind mărginită de râul Tazlău în amonte până la confluența cu pârâul Baba Ghicea, apoi de acesta din urmă. Cca 2 km² din suprafața în cauză reprezintă arie naturală protejată din 1995 și site “Natura 2.000” de importanță comunitară din 2007, statute suprapuse peste cel de rezervație naturală botanică ce datează din 1970).

harta: Radu Pușcarciuc

Geografie şi geologie: Structural vorbind, Dealul Perchiu (398 m altitudine absolută, 200 m, relativă ) reprezintă un hogback(1, la a cărui evoluţie, din acest punct de vedere, a avut o contribuţie esenţială râul Trotuş, care într-o oarecare fază a curgerii sale a erodat direct capetele stratelor ce alcătuiesc Perchiul, denudându-le, prin îndepărtarea depunerilor mai slab cimentate, şi determinând profilul actual al versantului sudic cu stratele mai dure de gresie rămase dezgolite. Ruptura din fruntea Perchiului, legată de o (stră)veche prăbuşire/alunecare (determinată de erodarea bazei dealului de către apele Trotușului) a aproape întregului versant sudic, aşa cum se poate deduce din prezenţa şanţului tectonic dintre valul de alunecare şi fruntea versantului rămasă în loc, ca şi a celor câtorva “klippe(2” marno-grezoase din şanţ(3, a scos la zi strate decimetrice alcătuite din marne argiloase şi argilo-nisipoase tortoniene(4, gipsuri helvetiene(5 şi gresii calcaroase.
Aspectul de cuestă(6 al culmii, este rezultatul reaşezării stratelor, după mişcările tectonice care au generat dealul, a căror înclinare este uniformă în ceea ce priveşte tendinţa ascendentă şi direcţia (de la sud-vest spre nord-est), dar mai puţin gradientul – unele s-au redresat la verticală, în timp ce altele şi-au conservat, relativ, orizontalitatea – determinând o eroziune diferenţiată, pronunţată pe alocuri. În acest sens, şi complementar, cele câteva văi de eroziune torenţială de pe versantul sud-vestic au contribuit esenţial la crearea unor minidepresiuni sub cuesta culmii principale a Dealului Perchiu, numite, local, gropi.

Clima: În cazul Perchiului, vorbim de un climat continental, caracteristic dealurilor subcarpatice înalte, parţial împădurite, cu o medie anuală termică de cca 9 gr.C, ierni blânde (cca – 3 gr.C, cu minime în jur de – 25 gr.C şi cu manifestări ale crivăţului) şi veri răcoroase (cca 20 gr.C, cu maxime în jur de 35 gr.C). Regimul precipitaţiilor este moderat, media anuală fiind de 654 mm, cu maxime în jur de 900 mm şi cu cca 30 de zile de ninsori(7. Pantele repezi, cu sol permeabil, conduc la zvântarea rapidă a solului, mai puţin pe văi şi cu atât mai puţin în “gropi”, care, deşi seci, păstrează, temporar, o oarecare umezeală. Topoclimatul în sine are o influență redusă asupra formării și evoluției solului. Importantă este și expunerea versanților la vânturile dominante. Solurile de pe versanții mai puțin atinși de vânturile de nord-est sunt mai fertile, în timp ce solurile de pe versanții expuși acestor vânturi evoluează mai greu.

Solurile(8: Pe Dealul Perchiu se disting soluri de pădure, podzolice (cu conţinut ridicat de nisip şi lut, sărace în calciu) sau brune şi brune-gălbui (substratul parental fiind preponderent argilos), podzolite şi cu levigare profundă a carbonaţilor, rendzine (soluri pe al căror substrat calcaros sau gipsos se formează humusuri brune sau negre, având o fertilitate mijlocie spre bună), şi soluri cernoziomoide (negre, cu fertilitate ridicată) levigate sau slab levigate de carbonaţi, pe pantele acoperite de vegetaţie ierboasă.

Vegetaţia: De la început trebuie să precizăm că Perchiul este un ecosistem ale cărui condiții de microclimat, sol și structură petrografică sunt  diferite de ariile din proximitatea lui. Din punct de vedere al vegetaţiei, în cazul său vorbim despre un fragment de silvostepă, putând fi relativ uşor observate trăsăturile specifice acestui tip de ecosistem: relief deluros, fragmentat, exclusiv din fâșia de latitudine temperat-continentală, ce are ca trăsătură definitorie prezența învelișului ierbos (format în mare parte din poacee), împresurat de brâuri de păduri (alcătuite, în general, din stejar, tei, arțar, frasin), presărat cu pâlcuri de stejar pufos, stejar-bumăriu, stejar pedunculat (ce cresc în zonele mai înalte) şi prezintă pante aride (și terenuri agricole) spre şi la poale. Pe văile mai umede cresc sălcii și plopi. Pajiștile sunt populate/uneori invadate de arbuști (porumbar, păducel, măceș). Silvostepa din România  este parte intimă  a silvostepei est-europeane care reprezintă un areal de tranziție între pădurile Europei Centrale  și pădurile mixte sarmatice (ecoregiune ce face trecerea de la centura sudică a pădurilor de foioase şi zona pădurilor boreale/taiga), la nord, și stepa pontico-caspică, la sud [http://en.wikipedia.org/wiki/Forest_steppe]. Regiunile de silvostepă sunt bine dezvoltate pe cuprinsul țării noastre, ocupând teritorii din sud, sud-est, est, centru, dar și din vest (zona Clujului). Partea de sud-est este reprezentată ”cu mândrie” de Munții Măcinului, sud-estul Moldovei de Podișul Bârladului, iar cea de nord-est de zonele silvostepice  risipite pe suprafața județelor Iași, Suceava, Botoșani. La limita dintre cele două mari sectoare din est își găsește locul și pata de silvostepă de pe Dealul Perchiu ce înaintează, dacă ținem cont de asociațiile de plante întâlnite, până pe dealul Straja şi … asociaţii (ex. Dealul Curmătura). După părerea noastră, din întregul complex sud-estic de dealuri subcarpatice ce fac tranziţia între picioarele terminale ale Munţilor Berzunţi şi Depresiunea Tazlău-Caşin (Dealul Perchiu reprezentând, cum precizam în debutul acestui articol, extremitatea lui sud-estică), cele cuprinse între văile Trotuşului şi Bârsăneştiului (afluent al Tazlăului), formează, în totalitate, un … arhipelag de silvostepă. “Zona forestieră” devine efectivă dincolo de izvoarele pâraielor Caraclău şi Bârsăneşti – aflate sub versantul sud-estic al culmii principale a Munţilor Berzunţi –, extinzându-se, de asemenea, și peste dealurile subcarpatice de la nord de pârâul Bârsăneşti, precum şi peste “graniţele” sudice şi vestice ale Depresiunii Tazlău-Caşin. Un studiu comparativ între grupurile vegetale xerofile (adaptate unui climat arid) existente atât în nord-estul (precum Câmpia Bașeu, Botoșani), cât și în sud-estul României (Dobrogea) scoate în evidență asemănările, dar mai ales deosebirile în evoluția celor două cenoze, determinate de microclimat (umiditate, temperatură), sol (aciditate, aerare, disponibil de nutrienți) și tipul de rocă [http://www.seminarcantemir.uaic.ro/index.php/cantemir/article/view/642]. În cazul ambelor, vegetația ierboasă se află, de obicei, în preajma pădurilor mezofilice (iubitoare de umiditate şi temperatură moderate) și submezofilo-termofile, iar în luminișurile din aceste păduri cresc plante xerofile, dar cu numeroase elemente pontice și mediteranene, în sud-est, și cu elemente pontico-panonice în nord-est. Prezența migdalului-pitic pe dealurile Perchiu și Straja sau a mojdreanului în apropierea Perchiului (semnalat în trecut, dar neregăsit în prezent), a preponderenţei speciilor sud-estice (32,3%) faţă de cele nordice şi central-europene (23,2%) – a se vedea nota 13 –, reprezintă un argument că, prin floră, acest ”ochi” de silvostepă se  aseamănă mai mult cu silvostepa din sud-estul țării. Un alt motiv care ar susține această ipoteză este legat de tipul solului și al rocilor. Silvostepa din sud-est acoperă soluri formate din cernoziom (tip de sol de culoare neagră, castanie etc., format de depozite loessoide, în condiții bioclimatice de stepă și silvostepă), cernoziom levigat, rendzine (grupă de soluri formate pe substrat calcaros sau similar (gipsos), într-un climat umed sau semiuscat, cu fertilitate medie, cu un orizont superior de culoare neagră sau brun-închisă, datorat humusului calcic), regosoluri (soluri tinere formate pe depozite afânate sau slab consolidate: nisipuri, argile, marne…) dezvoltate pe suprafețe calcaroase, așa cum este și în cazul Perchiului. De altfel, apreciem că existenţa “arhipelagului de silvostepă”  despre care vorbeam mai sus – din care Dealul Perchiu este o parte şi cea mai interesantă din punct de vedere al conservării complexului de asociaţii vegetale specifice silvostepei româneşti – este determinată de natura petrografică a reliefului, alcătuit din depozite de marne, gipsuri şi gresii friabile, fin stratificate şi strâns cutate, supus unei eroziuni agresive.
Dar mai e şi problema originii vegetaţiei tipice de silvostepă de pe Dealul Perchiu (şi din împrejurimi). Pentru a o putea explica/înţelege în raport cu vreuna dintre teoriile privind evoluţia silvostepei pe teritoriul României, vom face apel la un studiu de referinţă din literatura de specialitate:  S. Paşcovschi, N. Doniţă – Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976. Astfel, autorii afirmă că procesul de formare a silvostepei a început la finele pleistocenului (postglaciar, acum 11.700 ani), trecând, până în momentul de față, prin 5 etape, determinate de variaţiile majore ale climei. Definitorii pentru stabilirea aspectelor caracteristice fiecărei faze aplicate teritoriului României şi, implicit, zonei noastre de interes, sunt rezultatele analizării, prin prisma evoluţiei, a tipurilor de sol pe care sunt instalate diversele biocenoze şi, bineînţeles, cele de silvostepă. După o primă etapă, a cărei dominantă climaterică a fost uscăciunea, când s-a instalat o vegetație preponderent de stepă pe soluri de loess, ale cărei urme sunt greu de găsit (reprezentată, probabil, de tufărişurile de cătină – Hippophaë rhamnoides, tamarix – Tamarix ramosissima şi, poate, gărdurariţă – Nitraria schoberi), a urmat o perioadă în care stepele ating maximum de extindere, moment în care pătrund şi specii ale vegetaţiei lemnoase central şi est-europene, dezvoltându-se tufărişuri ce au evoluat în păduri; totodată pătrunde în stepă vegetaţia arborescentă, formată din specii termofile (ex. stejarul-pedunculat – Quercus pedunculiflora, stejarul-pufos – Q. pubescens, stejarul-italian – Q. virgiliana, scumpia – Cotinus coggygria etc.) şi nu numai (ex. teiul-pucios – Tilia cordata, jugastrul – Acer campestre etc.). Se presupune că în această fază și-a făcut apariția  şi vegetaţia stepică din zona Perchiului, constituind, de fapt, un avanpost nord-vestic în procesul de extindere a stepei pe afluenţii Siretului. O staţiune similară a fost descrisă în preajma orașului Piatra Neamţ (și alta în județul Botoșani); e posibil ca aceste „peninsule de stepă”, la acea vreme, să fi fost racordate. Etapa a treia în evoluţia silvostepei româneşti este marcată de expansiunea şi formarea pădurilor actuale de silvostepă. Probabil că momentul a fost prielnic pentru fixarea vegetaţiei lemnoase, termofile, prezente și în clipa de față, a Perchiului, precum: stejarul-pufos – Quercus pubescens şi stejarul-italian – Q. virgiliana, scumpia – Cotinus coggygria, migdalul-pitic – Amygdalus nana, vişnelul – Cerasus fruticosa, verigarul – Rhamnus tinctoria etc. Penultima etapă definită printr-un regim climateric mai rece, a reprezentat un statu-quo al stării anterioare, ca şi al celei ulterioare (când clima devine şi mai rece, dar şi mai umedă) şi în timpul căreia/cărora s-au petrecut schimbări mai puţine, atât de ordin teritorial, cât și  în ceea ce priveşte compoziţia pădurilor.

Despre vegetaţia Dealului Perchiu există un număr limitat de studii, deşi aceasta a atras atenţia cercetătorilor prin caracterele sale aparte, întâia semnalare în acest sens fiind consemnată încă din 1923, când Dealul Perchiu este prezentat de către geobotanistul clujean P. Enculescu în teza sa de doctorat(9, ca o “mică insulă de antestepă(10 înglobată în zona forestieră”. Dar abia în 1955, I. Dumitru-Tătăranu, face primele observaţii mai consistente asupra vegetaţiei Dealului Perchiu (Materiale pentru studiul geobotanic al insulei de silvostepă de la confluenţa Tazlăului cu Trotuşul, Revista Pădurilor, nr. 6/1955, Bucureşti), iar în 1967, S. Paşcovschi şi N. Doniţă se exprimă cu privire la originea ei (în op.cit.), apreciind-o drept “relictară”; aceeaşi ipoteză, dar cu cu referire doar la vegetaţia ierboasă, o emisese şi P. Enculescu (în op.cit. – nota 9), care vedea însă mai probabilă influenţa naturii solului asupra apariţiei acesteia “chiar în mijlocul zonei forestiere”. Argumente serioase, susţinute de un vast material biologic cules şi determinat din zonă, în sprijinul “originii relictare a acestei insule de silvostepă” sunt prezentate în cel mai aprofundat studiu dedicat florei staţiunii în cauză, Flora şi vegetaţia Dealului Perchiu (jud. Bacău), de C. Burduja, D. Mititelu, I. Sârbu, N. Barabaş, publicat în 1971 în revista Muzeului de Ştiinţele Naturii Bacău(11, Studii şi Comunicări. De altfel, substanţa principală a comentariilor noastre, acestea şi celelalte, cu caracter general, privind flora Perchiului, are la bază acest studiu.
În fine, menţiuni despre trei specii de fabacee, pomenite şi în studiul anterior citat, am mai întâlnit în lucrarea Atlas Florae Romaniae VI Fabaceae: Medicago, Melilotus, Ononis, Trigonella de Sorin Ştefănuţ, Vasile Sanda, Kinga Öllerer, Ioana Vicol, Roxana Ion (Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2009)(12, care preia informaţii din studiile: Flora şi vegetaţia judeţului Bacău, de D. Mititelu şi N. Barabaş, din Studii şi Comunicări, Muzeul de Ştiinţele Naturii Bacău, nr. 9-10/1976-1977; Câteva specii de micromicete şi de plante-gazde noi pentru microflora României, de Vera Bontea şi C. Popescu, din Studii şi Cercetări de Biologie. Seria Botanică, nr. 24 (5), Bucureşti, 1972; Monografia Erysiphaceelor din România, de Eugenia Eliade, în Acta Botanica Horti Bucurestiensis, 1989-1990, Bucureşti.

Inventarul florei de pe Dealul Perchiu: Determinările prezentate  de C. Burduja et al. în op. cit. (13 se referă la un număr de 610(14 specii de angiosperme, la care se mai adaugă una, anterior determinată (Rhamnus saxatitilis) de I. Dumitru-Tătăranu (op. cit.), dar neregăsită ulterior (de C. Burduja et al., op. cit.), alta găsită în apropiere (Fraxinus ornus) de acelaşi (op.cit.) – pe care nu o luăm în considerare – şi o pteridofită (ferigă). Analizând ”critic” lista tuturor acestor specii observăm, în primul rând, lipsa autorilor ataşată denumirilor, ceea ce duce la câteva neclarităţi în privinţa determinărilor, iar dacă o privim în lumina taxonomiilor actualizate, vom constata numeroase imprecizii legate de stabilirea subspeciilor şi câteva determinări duble, aceeași specie apărând sub nume diferite. Baza analizei noastre au constituit-o lucrarile:
– Vasile Ciocârlan, Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermatophyta, Ed. Ceres, Bucureşti, 2009;
– Ion Sârbu, Nicolae Ștefan și Adrian Oprea, Plante vasculare din România. Determinator ilustrat de teren, Ed. Victor B Victor, 2013.
Acolo unde această lucrare nu ne-a ajutat, la reconstituirea denumirilor complete ale unor taxoni, precum şi la actualizarea lor, am folosit, în principal, informaţiile publicate pe site-ul http://www.theplantlist.org/. Ulterior, acest site a fost trecut în conservare, baza sa de date fiind preluată, dezvoltată și actualizată de site-ul https://powo.science.kew.org/ ! Avesta din urmă a stat la baza ultimului update taxonomic (19 noiembrie 2024 !).
Ne-au fost de mare folos şi site-urile:
– http://www.emplantbase.org/home.html
– http://www.tropicos.org/
– http://www.catalogueoflife.org/
– http://www.wikipedia.org/
– http://eol.org/
– www.ars-grin.gov/npgs/;
– de asemenea, şi lucrarea: Mic atlas de plante din flora R.S.R. (Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968) de I. Todor.

Am adăugat şi vom insera în continuare, în tabel, cu font bold, nesubliniat, speciile/subspeciile găsite şi determinate(15 de noi, dincolo de cele semnalate anterior. Speciile determinate deja, dar regăsite şi de noi sunt scrise cu caractere bold, subliniat, iar cele evidenţiate cu ton normal, subliniat, corespund taxonilor pe care fie nu i-am găsit încă, fie nu i-am determinat cu suficientă siguranţă.
În concluzie, în acest moment, apreciem că sunt determinate  845 de specii din totalul (care va rămâne mereu necunoscut) ce formează flora Dealului Perchiu.

Pentru a accesa tabelul cu cele 845 de specii, executaţi click aici !
Pentru a vedea fotografiile celor 665 de specii determinate (şi) de noi, executaţi click aici !

Despre asociaţiile vegetale de pe Dealul Perchiu(16:

În studiul precizat la nota 8 sunt descrise 20 de asociaţii, 3 preponderent arborescente, una de amestec şi 4 de tufişuri, 6 de pajişti xerofile şi 6 de pajişti mezofile, dar nu toate „clar exprimate”. De la această descriere s-au scurs mai bine de 40 de ani, care au marcat, ici-colo profund, evoluţia asociaţiilor respective. Astfel, pe versantul vestic din extremitatea sud-estică a culmii principale, pe treimea sa mijlocie, asociaţia descrisă (în op. cit.) era una xerofilă, dominată copios de vegetaţia ierboasă de stepă; de vreo zece ani este, fie în totalitate, fie quasi sufocată de tufărişuri de porumbar. Pe treimea inferioară a aceluiaşi versant și-a făcut apariția o asociaţie predominant arboricolă, ca urmare a plantării unor specii de pin (negru şi roşu) printre care şi-au găsit loc numeroase exemplare de cireş, marginea superioară fiind ocupată de desişuri de corn, păducel şi măceş. Extinderea culturilor agricole (în Groapa lui Mânecuţă și pe pantele inferioare ale culmii cuprinse între Groapa lui Mânecuţă şi Groapa lui Şerbu/Şerban), sau a viilor (pe versantul nordic al dealului) au provocat alte modificări majore în repartiţia asociaţiilor vegetale față de cum e descrisă în studiul citat. E însă rolul specialiştilor să actualizeze harta acestora.

Din fericire, caracterele dominante şi aparte ale vegetaţiei Perchiului, care au determinat declararea acestui deal ca rezervaţie botanică, nu au fost afectate, eventual, doar în mică măsură, de modificările descrise mai sus sau de altele nepomenite, dar uşor de sesizat. Astfel:

– Stejărișurile formate din stejar pufos de pe versantul drept al văii Scumpiei, de pe versantul sudic al interfluviului pâraielor Scumpia și Ţiganului, şi din extremitatea vestică a abruptului sudic al culmii principale, se dezvoltă în bune condiţii, nefiind afectate de răcuire, ci doar în mică măsură de păşunat. Prezenţa stejărișurilor face notă discordantă cu pădurea de gorun ce a pus stăpânire pe toate culmile marginale ale interfluviului de pe stânga Trotuşului, unde a înlocuit masiv stejarul; cu excepţia Perchiului(17. Este vorba despre asimilarea silvostepei de către zona forestieră, proces încheiat în regiunea dintre Siret şi Carpaţi(18, dar întârziat în staţiunea Perchiu, unde invadarea stepei ancestrale de către pădure este în stadiu incipient, de „colonizare”. Este interesantă observaţia că frânarea evoluţiei naturale a silvostepei pe Dealul Perchiu (sau pe Dealul Straja – n.n.) este cauzată nu doar de substratul geologic neprielnic formării solurilor, ci şi de prezenţa timpurie a omului, atestată de numeroasele vetre ale epocii bronzului(19 descoperite în zonă, extinderea culturilor şi utilizarea lemnului conducând la un echilibru favorizant mai mult vegetaţiei stepice.

– Încă persistă insule cu tufişuri de migdal-pitic (pe versantul nordic al Gropii lui Şerbu/Şerban şi pe cel nord-vestic al culmii principale(20); n-am mai regăsit tufărişurile, semnalate anterior(21, de pe Hodoroaia. Restrângerea ariei de răspândire a migdalului e cauzată de păşunatul intens, coroborat cu invadarea acesteia (favorizată şi de păşunat) de către alte specii (păducel, porumbar).

– Sunt de semnalat, prin amploare, tufărişurile de frăsinel ce îmbracă pajiştile de pe terminaţia sud-vestică a culmii principale a Perchiului şi de pe versantul estic al Hodoroaiei, sectoare lipsite total de pădure (specia fiind totuşi una specifică zonei forestiere).

– Remarcabilă şi încă manifestă, ca notă specifică vegetaţiei Perchiului, o constituie existenţa şi stabilitatea unor întinse fitocenoze(22 ierboase stepice, prezente, îndeosebi, sub culmile cele mai înalte ale Perchiului.

– Dar aspectul cel mai spectaculos al sitului îl reprezintă prolificitatea şi forţa de răspândire pe suprafeţe întinse ale unui surprinzător de mare număr de specii, în general, cu o valoare peisagistică aparte datorată şi succesiunii perioadelor lor de vegetaţie maximă, sugerând în ansamblu, … invazii în valuri (uneori suprapuse) de: ghiocei (Galanthus nivalis L.), viorele (Scilla bifolia L.), laptele-păsării (Gagea pratensis (Pers.) Dumort.), brebenei (Corydalis cava Schweigg. et Körte & C. solida (L.) Clairv.), colţişori (Dentaria bulbifera L.), crucea-voinicului (Hepatica transsilvanica Fuss), ruscuţe-de-primăvară (Adonis vernalis L.), dediţei (Pulsatilla montana (Hoppe) Rchb. & P. pratensis (L.) Mill.), oiţe (Anemone sylvestris L.), stânjenei (Iris aphylla L. & I. graminea L. & I. variegata L.), frăsinel (Dictamnus albus L.), rodu-pământului (Arum maculatum L.), crini-de-pădure (Lilium martagon L.), porumbei (Muscari comosum (L.) Mill. & M. neglectum Guss. ex Ten. & M. tenuiflorum Tausch), pur (Allium paniculatum L. & A. rotundum L.), liliuţă (Anthericum ramosum L.), salvii (Salvia nemorosa L. & S. pratensis L. & S. verticillata L.), colilie (Stipa capillata L. & S. pulcherrima  K.Koch), cioroi (Inula conizae (Griess.) Meikle & I. ensifolia L. & I. germanica L. & I. hirta L. & I. salicina L.), plevaiţă (Xeranthemum annuum L.) şi altele (cărora le cerem … scuze că nu le pomenim şi în acest context); şi am enumerat aici, răspândite în egală măsură – ca abundenţă – plante specifice stepei, silvostepei şi zonei forestiere.

Pentru a accesa lista celor 845 de specii determinate de pe Dealul Perchiu, executați click aici; iar pentru a vedea fotografiile a, deocamdată, 665 de specii dintre cele 845, executați click aici !