Gâsca – prietenul omului !

La Viişoara, într-o dimineaţă însorită de ianuarie, fără zăpadă, cu aspect şi temperaturi de toamnă târzie. Suntem la început de drumeţie, pe uliţa priporoasă ce duce spre Văratici. Cercetez salcâmii din margini, ce-şi împletesc ramurile a boltă peste uliţă, întrebându-mă în care dintre ei am văzut, în urmă cu doi-trei ani, nu prea bine ascuns printre crengi, un pârş; deşi parcă ne lămuriserăm că era, de fapt, o veveriţă. De ce totuşi am crezut că-i pârş? Botul … sau …coada … sau … Dar n-am mai apucat să descopăr printre amintiri ce parte anatomică născuse dilema pârş versus veveriţă, căci brusc, ne-am trezit confruntaţi cu o alta: o escadrilă de vreo patru-cinci gâşte venea lansată în zbor planat, dar în mare viteză, din susul uliţei spre noi:

– Gâşte sălbatice, apucă să murmure Marelena.

– Da de unde, sunt gâşte, gâşte … am apucat să spun, nemaiterminând gândul,  care vroia sa-mi exprime nedumerirea: “ce să caute gâşte sălbatice pe uliţa satului ?!”, fiind nevoit să mă feresc, chiar în ultimul moment, pentru a nu fi lovit de una ce trecu vâjâind pe unde îmi fusese capul cu o secundă mai înainte. O a doua kamikaze repetă figura, ratându-mă şi ea, mulţumită aceluiaşi reflex care mă salvase întâia oară. Planând,  mai trecură două gâşte, de această dată printre noi. Realizând că în faţă s-a făcut linişte, cât de cât mai relaxaţi, ne-am întors spre a vedea unde se duc gâştele; una câte una, aterizau, fără nicio eleganţă, forţat, ca nişte avioane fără roţi, dându-se peste cap printre bolovanii şi şleaurile uliţei.

Atenţia ne-a fost însă deturnată repede, deoarece, în sususul uliţei, gâgâind cu mare scandal şi lipăind agitată, ne-a întâmpinat o gâscă sau gânsac, nu putem şti. În urmă-i venea un câine care părea destul de contrariat să vadă cum, pentru scurt timp, păsările greoaie şi cu mers legănat s-au înălţat în aer mânate de instincte ancenstrale. Să fi fost el cel ce le îmboldise la zbor? Gâsca cea pedestră nu este deloc grăbită sa-şi urmeze suratele, dimpotrivă, pare chiar că este bucuroasă să ne întâlnească. Încearcă, foarte agitată, dar cu convingerea că o înţelegem, cu găgăituri scurte şi acuţite să ne spună ce s-a îmtâmplat. Nu vrem să o descurăjăm şi, prefăcându-ne că înţelegem bine limba gâştelor, am întrebat-o, cu toată seriozitatea şi compasiunea noastră, adecvate momentului, pe limba noastră însă, ce-i cu ea şi ce are de gând. Ne-a răspuns poate la întrebare, pe limba ei desigur, mai adăugând că ar vrea să ne însoţească. Asta am înţeles, căci chiar şi-a grăbit pasul, luându-se după noi, bolborsind repede, tot pe limba ei, poate într-o încercare de a ne lămuri că este dornică de cunoaştere şi de aventură ca şi noi, explicându-ne una-alta. Iuţim puţin pasul cu gândul că îşi va abandona intenţia de a ne însoţi, dar când privim înapoi vedem că dumneaei, lipa-lipa, se grăbea să ne ajungă.

– Huşş! îi strigă Marelena de astă dată, în … esperanto, şi o abate înapoi spre sat, dar ea se îndărătniceşte şi continuă să ne urmărească. Tocmai părăsim uliţa satului şi coborâm spre valea sălbatică a Văraticilor. Încercăm cu argumente, credem noi convingătore, să o lămurim cât de dificil va fi pentru ea să pornească într-o aventură ca aceeea. Gâsca înţelese, sigur înţelese, ce i se ceruse şi se opri; ba făcu şi doi-trei paşi legănaţi şi cam într-o parte, dar spre înapoi, exprimându-şi  clar nemulţumirea prin găgăituri scurte. Am mai făcut şi noi câţiva paşi înainte, prefăcându-ne că nu ne pasă de ea, dar ne-am întors capetele, discret,  să vedem totuşi ce are de gând. Ce avea de gând am constatat imediat. În pas repejor, spre noi! I s-o fi părut cumva că am chemat-o ?!

– Huşş, strig şi eu, pronunţând mai clar sunetele, ba mai făcând şi câţiva paşi spre ea şi agitându-mi bătăios băţul de munte. Acum sigur a înţeles, fie vorba, fie gestul şi se întoarse, în pas repejor, înapoi pe uliţă; apucase să cobare cam jumătate din cărarea pe care o luaserăm noi. Convins că am rezolvat problema, mă fac că am uitat de ea, îndreptându-mă spre Marelena care ajunsese deja în albia pârâului.

– Vezi să nu te fi ascultat: uite că-i în urma ta ! … Las-o acuma, las-o să vină ! … Trebuie să fi fost în altă viaţă căţel ! N-am văzut vreodată o gâscă să se ţină în halul ăsta de om !

Şi trebuie să spun că Marelena are ceva cunoştinţe despre comportamentul gâştelor, raţelor etc., al păsărilor de curte, din vremea copilăriei ! Mai ales al gâştelor ! Nu o dată mi-a povestit cum îi fura uliul sau cioara câte un boboc de gâscă ori de raţă, de nu-i mai venea să se mai întoarcă acasă de pe islaz, singura îndatorire, în vacanţe, fiind păzitul orătăniilor.

Ne vedem de … treabă. O luăm pe firul apei în sus cu gând să-i cercetăm aşa-zisa cheie: patul, un amalgam de bolovani de gresie căzuţi din pereţii îmbrăcaţi cu vegetaţie spinoasă. Înaintăm cu greu din ambele cauze. Gâştii îi e la fel de greu, dar se descurcă, alegându-şi cu grijă drumul. Din când în când mai schimbăm, şi cu ea, impresii despre traseu, ea părând a se da mulţumită că a putut să evadeze din rutina cotidiană. Un prag de nici o jumătate de metru înălţime, dar ocupând de-a latul toată albia, înfipt între cei doi pereţi râpoşi, cu un ochi de apă la bază, nu ne îmbie la înaintare. Ar trebui să acceptăm riscul unui contact mai intim cu apa sau cu lutul umed şi moale de pe malurile abrupte. Marelena se opreşte; merg doar eu mai departe.

Gâsca părea să nu ia în seamă spusele Marelenei care o dăscălea despre dificultăţile înaintării şi se avântă spre ochiul de apă din faţa pragului.  Mă gândii atunci că pentru ea apa, de fapt, nu e un impediment, ca pentru mine. Oricum, nici nu se gândise să mă urmeze, iar înălţimea pragului şi malurile abrupte ar fi fost un obstacol greu de trecut; doar dacă se trezea şi în ea instictul suratelor, dar îi lipsea motivaţia. Apa limpede o încânta; pur şi simplu parcă descoperise Acapulco-ul gâştelor. Bălăceala ei, urmată de bătăi scurte şi iuţi de aripi, pentru a îndepărta stropii, şi de ciugulitul penelor, era o vădită desfătare, care o lăsase fără grai. Atâta ar mai fi trebuit să vrea: să se arunce de pe marginea pragului în ghiolul de apă!

Până m-am întors, gâsca şi-a făcut de cap în acel metru pătrat de luciu de apă, fără să acorde cât de puţină atenţie tovarăşei ei de aşteptare care cam vorbea singură. La întoarcere, în timp ce Marelena îmi povestea despre  giumbuşlucurile la care se dedase năzdrăvana de gâscă, din sihla de pe malul stâng se năpusti brusc, în picaj, spre fericita gâscă, ce tocmai se apucase a-şi spăla subsuorile, un uliu sau cum i se mai zice pe la noi un hultan care spera la un festin copios. Strigătul surprins al Marelenei, ori poate umbra ei agitată, l-a speriat. A virat iute, când mai avea doar vreo zece centimetri ca să-i cadă gâştei în spinare, apoi l-am văzut cum se pierde în desiş. Gâsca habar nu a avut de pericolul iminent care a planat desupra ei, la propriu, căci în momentul acela decisiv, când uliul se năpustise asupra-i la câţiva centimetri, ea era cu gâtul îndoit şi cerceta dacă s-a spălat bine pe sub aripi. Noi nu ne-am mai apucat să-i povestim ce şi cum era să o păţească. Ce bun era să-i umbrim fericirea ce-o trăise! Şi-aşa trebuia acum s-o scoatem din baltă nemaiputând să o lăsăm acolo singură, hrană prădătorilor.

Ne-am îndepărtat încet, îndemnând-o să părăsescă apa, pentru a ne urma, şi dojenind-o ca pe un copil care nu vrea să-şi părăsească locul de joacă. Până la urmă, a început să coboare poteca, alături de noi; e adevărat că o cam nemulţumea ideea şi tot încerca s-o cotească înapoi. Albia pârâului nefiind mai lată de 2-3 metri, nu ne-a fost atât de greu s-o conducem până pe uliţa de unde se luase după noi. De aici a preluat-o un sătean (un fel de unchi, deoarece era fratele stăpânului ei) care mai să creadă că suntem niscaiva răpitori de gâşte. În câteva cuvinte clarificăm situaţia şi vrem să o luăm la pas, pentru că nu apucaserăm să începem drumeţia propriu-zisă. Dar ca tot românul, şi acest român vrednic avea scuipat la furcă (doar era a doua zi după Sfântul Vasile!) şi prinsese drag să converseze cu aşa oameni bravi şi mai ales cinstiţi care nu băgaseră gâsca în (ruc)sac, că doar sunt atâtea cazuri…!

Am încercat, şi mai apoi, să dezlegăm tâlcul acestei întâmplări, dar nu am reuşit; şi n-am mai insistat. Urmarea este că, de câte ori vorbim despre dumneaei, gâsca, vorbele ni se încarcă de duioşie, ca şi cum ne-am gândi la cineva drag.