Istoricul taxonomiei

Taxonomia (în greacă, taxis = aranjament, ordonare, iar nomia = metodă, normă, regulă) este ştiinţa identificării, denumirii speciilor, şi aranjării lor într-o clasificare ierarhizată. De regulă, termenul este folosit într-o accepţiune strictă, pentru a desemna taxonomia biologică, având ca obiect descrierea organismelor şi gruparea lor în entităţi, numite taxoni.

Deşi definiţiile diferă uşor de la o sursă la alta, esenţa disciplinei rămâne aceeaşi. Ca exemple de referinţă, prezentăm  trei descrieri recente pentru taxonomie:

– Teoria şi practica grupării indivizilor în interiorul speciei, aranjarea speciilor în grupuri largi şi numirea acestor grupuri, ceea ce duce la clasificare. (Judd. et al., 2007)
– Domeniu al ştiinţei (şi componentă majoră a sistematicii) care include descrierea, nomenclatura şi clasificarea. (Simpson, 2010)
– Ştiinţa clasificării, în biologie, aranjarea organismelor într-o clasificare (Kirk et al., 2008)

Scurt istoric al taxonomiei

Istoria taxonomiei se întoarce în timp la originile limbajului uman. Taxonomia ştiinţifică occidentală a început în Grecia cu câteva sute de ani î.Ch. şi poate fi împărţită în trei perioade: prelinneană, linneană şi postlinneană, botanistul suedez Carl Linnaeus, fiind unanim considerat fondatorul taxonomiei moderne. Dezvoltarea de după Linaeus este caracterizată prinr-o taxonomie din ce în ce mai îmbogăţită ce reflectă paradigma evoluţiei vieţii. Caracterele utilizate drept criterii s-au extins de la  morfologic la molecular. Normele taxonomice s-au dezvoltatat din ce în ce mai mult în decursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, iar pe parcursul primei decade a secolului XXI, nomenclatura tradiţională a fost schimbată de adepţii Filo-Codului (Codului genetic).

1. Taxonomia pre-Linaneus

Taxonomia este la fel de veche ca şi abilitatea lingvistică a umanităţii, fiind, evident, determinată de evoluţia acesteia. A fost întotdeauna necesar să se identifice prin nume atât plantele comestibile, cât şi cele toxice, pentru a putea fi communicate corect experienţele dobândite şi celorlalţi membri ai familiei sau tribului.

Încă de la începuturile speciei umane, plantele au fost o importantă componentă a hranei, fiind folosite în acelaşi timp şi în alte scopuri cum ar fi: pentru foc, confecţionarea îmbrăcămintei sau medicinal. Din necesitate, ei au învăţat să recunoască din ce în ce mai multe plante, procesul putând fi observat la populaţiile primitive de azi (de exemplu, shamen sau burjo din America tropicală) care pot recunoaşte mii de plante pe care le folosesc în scopuri medicinale şi pentru hrană. La fel şi oamenii din timpurile străvechi, prealfabetice, clasificau plantele pe baza unui sistem utilitar, focusat asupra modului în care planta ar putea fi folosită ca hrană, fibră, medicament, fiind preocupaţi, din acest motiv, de identificarea, descrierea şi clasificarea plantelor.

Când se vorbeşte despre taxonomia antică se fac referiri la lumea occidentală, începând cu romanii şi grecii, dar cele mai vechi mărturii vin dinspre Orient. Dar cunoştiinţele de taxonomie ale Orientului nu au fost cunoscute în Occident până în Evul Mediu, aşa că nu au putut influenţa decât târziu progresul celor occidentale.

China antică

În lumea răsăriteană, una dinte cele mai vechi farmacopei (îndreptar oficial cu caracter normativ, cuprinzând regulile de preparare, control păstrare şi de întrebuinţare a medicamentelor) a fost scrisă (eventual la ordinul său) de Shen Nung, împărat al Chinei în jurul anilor 3000 î.Ch. El a fost un împărat legendar, cunoscut ca Părintele agriculturii chinezeşti despre care se crede că a introdus şi acupunctura. El dorea să-şi educe poporul în domeniul agriculturii şi în cel al medicinei şi se spune că a gustat sute de ierburi pentru a le testa valorile medicinale. Farmacopeea ce i se atribuie reprezintă prima clasificare a plantelor în raport cu proprietăţile lor “utile” vieţii şi sănătăţii.

Vechiul Egipt

În jurul anilor 1500 î. Ch., plantele  medicinale erau ilustrate în desenele murale din Egipt. Aceste desene transmit, peste milenii, cunoştinţe egiptenilor despre plantele medicinale numele pe care le dădeau acestora. Într-unul dintre cele mai vechi (cca.1550 î. Ch.) papirusuri,  Papirusul Ebers, (descoperit la Luxor de egiptologul Georg Ebers între anii 1873-1874), diverse plante sunt prezentate ca medicamente pentru diferite boli. Ele au nume precum ”ţelină din zona dealurilor” şi ”ţelină din zona deltei” (specii de Apiaceae) pe  care medicii egipteni trebuiau să aibă abilitatea de a le diferenţia  pe câmp.

Grecii şi romanii

Vechea Grecie este locul în care preocuparea pentru cunoaştere este atât de profundă, încât acolo s-au şi pus bazele solide ale culturii europene. Grecii au deschis drumuri în ştiinţă, filosofie, economie, artă etc. Aici apar, pentru prima dată, încercări ştiinţifice de clasificare a plantelor şi animalelor.

Filozoful grec Aristotel (384-322 î.Ch.) a fost primul care a clasificat toate „lucrurile însufleţite”, câteva din grupările lui fiind încă vehiculate şi în zilele noastre, ca de exemplu, vertebratele şi nevertebratele, pe care el le numea animale cu sânge şi fără sînge. Mai departe, el împărţea animalele cu sânge în purtătoare de viaţă şi purtătoare de ouă, iar printre grupele animalelor fără sânge recunoaştem ceea ce numim astăzi: insecte, crustacee, moluşte.

Theophrastus  (370-285 î.Ch.) a fost dicipol al lui Aristotel şi al lui Platon. A scris o clasificare a tuturor plantelor cunoscute, De Historia Plantarum, care descria  480 de specii şi în care clasifica plantele în arbori, arbuşti, subarbuşti, ierburi. El vorbea despre plante anuale, bianuale, perene, de morfologia florală, ovare superioare şi inferioare, corole libere şi simpetale (cu petalele contopite într-un tub). A fost supranumit ”Părintele Botanicii”. A scris despre plantele din Grecia, aşa cum le-a întâlnit în călătoriile sale, dar şi despre plante din Asia pe care i le aducea Alexandru cel Mare, pentru grădina botanică  pe care şi-o amenajase.

Dioscorides (40-90 d.Ch.) a fost fizician, farmacist şi botanist grec. Opera sa capitală este ”De Materia Medica”în care descria proprietăţile medicinale a 600 de familii de plante. Este precursorul farmacopeii moderne. Lucrarea sa, care circula în latină, greacă şi arabă, este prima sursă de informaţie istorică despre medicamentele bazate pe plante folosite de greci, romani şi alte popoare ale antichităţii. În ea sunt înregistrate şi denumiri dace şi tracice ale câtorva plante.

Plinius (23-79 d.Ch.) a scris multe cărţi, dar a suprvieţuit doar una, Naturalis Historia, o lucrare de 160 de volume în care descria numeroase plante, dându-le nume latine. Multe dintre ele au rămas în uz până în zilele noastre (Populus alba, Populus nigra); şi pentru că latina a rămas de atunci la baza nomenclaturii botanice, el a fost numit  Părintele Latinei Botanice.

Perioada dintre căderea Imperiului Roman şi Renaştere (476-1000 d.Ch.), cunoscută în istorie ca Epoca Întunecată, a înregistrat puţine observaţii originale, deoarece se considera că anticii erau posesorii tuturor cunoştinţelor şi, de aceea, în această perioadă, lucrările lor au fost copiate, în mod repetat.

Albertus Magnus (1193-1206), sfânt catolic, considerat cel mai mare filozof şi teolog al Evului Mediu, a scris „De Vegetabilis”, în care se referea la plante monocotiledonate şi dicotiledonate, la cele vasculare şi nevasculare.

Un salt valoric s-a înregistrat cu precădere în sec. XV-XVII. Botaniştii acelor timpuri (Brunfels, Bock, Fuchs, Mattioli, Turner, L′Obel, Gerard, L′Ecluse – în onoarea cărora Linnaeus a numit mai multe genuri sau specii de plante: Brunfelsia, Mattiola, Turnera, Lobelia, Gerardia, Fuchsia) chiar dacă nu au marcat  progrese deosebite în clasificarea plantelor, copiind pur şi simplu din Theophrast şi din Dioscorides, beneficiind de invenţia tiparului, au avut posibilitatea să publice tratate originale despre plante, ilustrate cu gravuri elaborate. Valul de explorări şi de descoperiri geografice, au adus un număr enorm de noi plante în Europa, pe care botaniştii s-au grăbit să le descrie.

Taxonomiştii timpurii

Spre sfîrşitul secolului al XVI-lea lucrările de taxonomie au devenit suficient de originale şi de revoluţionare ca să înlocuiască lucrările grecilor antici. Unul dintre motive a fost şi dezvoltarea lentilelor optice care făceau posibil studiul detaliilor diferitelor specii. Accentul s-a mutat de pe aspectul medical al cunoştinţelor de botanică spre aspecte de taxonomie.

Unul dintre taxonomiştii timpurii a fost italianul Caesalpino (1519-1603),  numit uneori şi ”primul taxonomist”. În 1853 el a scris lucrarea De Plantis care descria 1500 de specii. Cîteva grupuri (cum ar fi familiile Brasicaceae şi Asteraceae) pe care el le-a tratat sunt acceptate şi în prezent.

Cei doi fraţi elveţieni Bauhin, Jean (1541-1613) şi Gaspard (1560-1624), au scris lucrarea Pinax Theatri Botanici, în 1623. Pinax înseamnă registru, lucrarea fiind o listă a 6000 de specii. Fraţii Buhin au inclus şi sinonimele, răspunzând unei reale necesităţi, deoarece, la acea vreme, speciile erau  consemnate cu multe nume diferite în diverse cărţi; Pinax Theatri Botanici făcea astfel o ordine binevenită în lumea taxonomiei. Fraţii Bauhin recunoşteau genurile şi speciile ca nivele taxonomice majore.

Naturalistul englez John Ray (1627-1705) a scris mai multe cărţi importante de-a lungul vieţii sale. Contribuţia sa cea mai valoroasă a fost stabilirea speciilor ca ultimă unitate a taxonomiei. În 1862  a publicat lucrarea Methodus Plantarum Nova care descria 18.000 de specii de plante, pe baza unui concept personal, relativ limitat, al noţiunii de specie. Clasificarea lui complicată se baza pe multe caractere combinate, considerate opuse de vechii taxonomişti. Ray intenţiona să publice un sistem compet al naturii care presupunea lucrări despre mamifere, reptile, păsări şi insecte.

În Franţa, Joseph Pitton de Tournefort (1656-1708) a construit o clasificare botanică care reuşit să pună o oarecare ordine în taxonomia botanică, înainte de Linnaeus. În 1700 el a publicat lucrarea Institutiones Rei, în care în jur de 9.000 de specii erau listate şi încadrate în 698 de genuri. El punea accentul, în primul rând, pe clasificarea genurilor, multe dintre ele fiind acceptate şi de Linnaeus şi folosite şi în zilele noastre. Sistemul lui Tournefort se baza exclusiv pe caracteristicile florale. Sistemul lui a fost folosit de Linnaeus când era tânăr student, dar, spre deosebire de Tournefort care  nega prezenţa sexualităţii la plante, Linaeus a pus la baza sistemului său şi acest aspect.

2. Era Linnaeus – punct de plecare al taxonomiei moderne

Din raţiuni nomenclaturale, două opere ale lui Carl Linnaeus (1707-1780) sunt considerate ca fundamentale pentru taxonomia botanică şi zoologică modernă: Species Plantarum (1753) despre flora globală şi a zecea ediţie a lucrării Systema Naturae (1758) ce includea fauna globală. Motivul este că Linnaeus a introdus în aceste cărţi forma binară a numelor speciilor, numite ”nume comune”, atât pentru plante, cât şi pentru animale, cea care şi acum stă la baza nomenclaturii în otanică şi zoologie. Pentru fiecare specie el a creat un epitet care putea fi folosit împreună cu numele genului. Numele comune au fost introduse în scop educativ şi de uşurare a muncii pe teren, şi nu de a înlocui numele, intitulate frazeologice, anterioare. Numele frazeologic includea o descriere a speciilor menită să le diferenţieze de alte specii cunoscute ale genului. Odată cu extinderea cunoştinţelor despre fauna şi flora globală, determinată de expediţiile ştiinţifice din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, fiind descoperit un mare de număr de specii, s-a simţit, în mod necesar, nevoia să se adauge  tot mai  mulţi temeni fiecărui nume frazeologic. În timpul lui Linnaeus situaţia devenise, în mod real, foarte proastă. Linnaeus contabilizase, în 1753, 8.530 de specii de plante cu flori cu nume deja foarte complicate.

Simplitatea numelor comune propuse de el a revoluţionat taxonomia – pe partea sa nomenclaturală – şi, în scurt timp, nomenclatura sa binară a înlocuit-o pe cea frazeologică. În prezent, fiecare nume publicat înainte de 1753 sau 1758 este numit ”prelinnean” fiind considerat nevalid, aşa cum şi numele publicate de însuşi Linnaeus, în perioada timpurie, sunt ”prelinneene”

Transformarea botanicii şi zoologiei în ştiinţe

Carl Linneaus  şi-a început cariera prin publicarea unei sistematici a tuturor vieţuitorelor şi mineralelor numit Systema Naturae (1753), în care introducea criteriul sexual pentru plante, de fapt, o clasificare artificială bazată pe părţile sexuale ale florii: stamine şi pistiluri. Într-o vreme în care oamenii dezbăteau dacă plantele au sau nu sexualitate, sugestia, venită de la o persoană necunoscută care nu aparţinea nici unei şcoli europene clasice de ştiinţe ale naturii, a şocat mai mult sau mai puţin lumea ştiiţifică. Oricum, aplicarea practică a sistemului propus şi observaţiile atente şi riguroase ale lui Linneaus  i-au domolit pe critici şi sistemul sexual al lui Linnaeus a devenit cel mai în vogă chiar şi în afara comunităţii ştiinţifice.

În tentativa de a face ordine în lumea taxonomiei şi de a explica modul său de a gândi, Linnaeus a publicat mai multe cărţi prin care dorea să transforme botanica şi zoologia în ştiinţe de sine stătătoare. Până atunci aceste două discipline erau mai ales apendici ai medicinii practice, construite pe observaţii difuze asupra diferitelor specii, alcătuind împreună un fel de Historia Naturalis. Odată cu operele lui Linnaeus, botanica şi zoologia s-au transformat în scientiae, ştiinţe dominate de filozofie, ordine şi sisteme, întocmai ca teologia, filozofia şi dreptul.

În 1753 el a publicat Critica botanica, cu  reguli pentru formularea numelor generice. În acelaşi an a apărut Genera Plantarum cu o listă a tuturor genurilor cunoscute. În cărţile subsecvente, ca Fundamenta Botanica (1736) şi Philosophia Botanica (1751), a creat regulile pentru descrierea speciilor, terminologia şi a dat chiar instrucţiuni de alcătuire a unui ierbar. El a stabilit multe dintre regulile folosite de taxonomişti în prezent. Termeni precum corolă, stamină, filament şi anteră, ca şi numele taxonului bine cunoscut, Mammalia (numele clasei ce cuprinde mamiferele),  sunt creaţi de Linnaeus .

3. Taxonomia post-Linnaeus

„Sistemul natural” apărut în Franţa

Una dintre puţinele ţări în care sistematica lui Linnaeus nu a avut succes a fost Franţa. Francezii au aderat la ideile compatriotului lor, Tournefort, şi au continuat să lucreze la dezvoltarea sistemului său, numit „natural”. Patru oameni de ştiinţă francezi au avut un impact serios asupra ştiinţelor biologice, inclusiv pe linia taxonomiei.

Georges-Luise Leclerc de Buffon (1707-1788) a fost un puternic critic al operei lui Linnaeus, considerând că este greşit să impui o ordine artificială în lumea naturală dezordonată. Părerea lui era că lumea trebuie descrisă, şi nu clasificată. Dar teoriile lui, influenţate de dezvoltarea speciilor, varietatea infraspecifică şi ereditatea caracterelor moştenite în cadrul speciei, au deschis calea teoriei evoluţioniste.

Michel Adanson (1727-1806)  a scris Familles de Plantes (1763). El a lansat ideea că în clasificare cineva nu ar trebui să pună un accent mai mare pe unele caracteristici decât pe altele, ci să folosească o  mulţime cât mai vastă de caracteristici. L-a criticat pe Linnaeus considerând clasificarea lui Tournefort mult superioară.

Antoine Laurent de Jussieu (1748-1836) a lansat prin lucrarea sa, Genera Plantarum (1789), sistemul „natural” bazat pe mai multe caracteristici, care stă, de altfel, la baza sistemului modern de clasificare. El a împărţit plantele în acotiledonate, monocotiledonate şi dicotiledonate şi a introdus familia ca rang între ”gen” şi ”clasă”.

Jean Baptiste de Lamarck (1744-1829) a lansat teoria evoluţionistă, ce include ereditatea caracterelor dobândite, numită ”lamarckism”. A fost o prevestire a teoriei evoluţiei prezentate de Charles Darwin şi Alfred Russel Wallace la Londra, în 1858.

Opera ştiinţifică franceză, dezvoltarea anatomiei şi fiziologiei şi perfecţionarea instrumentelor optice au deschis calea pentru o nouă eră în taxonomie care va încerca să facă faţă creşterii numărului de specii în, din ce în ce mai rapid extinsele, floră şi faună ale lumii.

Reguli nomenclaturale

Una dintre primele a încercări de a crea reguli în taxonomia botanică îi aparţine lui Augustin Pyramus de Candolle (1778-1841) fiind reprezentată de Theory elementaire de la botanique (1813). El afirma că numele de plante publicate ar trebui să aibă prioritate raportându-le la data publicării, începând de la Linnaeus (fără a menţiona un an anume). Englezii nu au urmat însă regula.

Mai apoi, la un congres de la Paris, 100 de botanişti au adoptat regulile din cartea fiului, Alphons de Candolle (1806-1873), Lois de nomenclature adoptée (1867).

Între anii 1891-1898, botanistul german Otto Kuntze (1843-1907) a publicat lucrarea controversată Revisio generum Plantarum, în care aplica regulile lui Alphonse de Candolle din 1867, în mod rigid, schimbând 1.000 de nume generice şi 30.000 de nume de specii.

Aplicarea strictă a legilor nomenclaturale, insuficiente, şi dezordinea nomenclaturală produsă de Kuntze i-au impulsionat pe botanişti să creeze un cod al nomenclaturii botanice. În Europa acest lucru s-a dcis la congresul botanic de la Viena din 1905. Punctul de plecare a fost fixat anul 1753, anul apariţiei lucrării lui Linnaeus Species Plantarum, şi a fost făcută o listă cu nume bine fixate, „nomina conservanda”, care s-a hotărât să fie conservate, cu toate că nu aveau prioritate, nefiind primele nume publicate.

În 1907 botaniştii americani au creat un cod propriu în care au introdus „tipul de specimen” şi recunoşteau tautonimele (numele identice în cadrul numelui speciei, acum permise doar în zoologie, de exemplu, Bufo bufo – pentru broască). Cele două coduri, european şi american s-au contopit în unul singur,  Codul Internaţional de Nomenclatură Botanică (IBCN – International Code of Botanical Nomenclature), în 1935.

Codurile nomenclaturale botanic şi zoologic sunt astăzi încă într-o continuă modificare. Schimbările în nomenclatura botanică sunt decise, în prezent, prin discuţii la întâlniri deschise, la fiecare Congres Internaţional Botanic care se ţine o dată la 6 ani. Cel mai recent cod, adoptat la Viena, în 2005, extinde posibilităţile de a rejecta sau de a conserva numele plantelor pentru a se putea promova stabilitatea nomenclaturală.

Din 1953 s-a creat un cod internaţional al plantelor cultivate, iar din 1980 este şi un cod pentru bacterii (prokaryotes), excluzând cyanobacteriile care sunt încă incluse în codul botanic.

De la fenetică (încercarea de a clasifica organismele pe baza asemănărilor externe morfologice, de obicei, a trăsăturilor observabile) la filogenie

Charles Darwin (1809-1882) şi Alfred Russel Wallace (1823-1913) au lansat teoria evoluţionistă în 1858; cu toate acestea impactul asupra sistematicii a fost mult întârziat. Chiar dacă Ernst Haeckel (1834-1919) şi August Wilhelm Eichler (1839-1887) – doi biologi germani – au construit arbori evoluţionari, Haeckel stabilind chiar termenul de ”filogenie”, cea mai mare parte a secolului al 20-lea a fost dominat de fenetică, adică pe observarea asemănărilor şi diferenţelor pentru a crea sistematici. Dar nu a mai fost folosită doar ordinara morfologie pentru a găsi caracterele discriminatorii, ci şi anatomia, cromozomii, polenul, biochimia şi, eventual, proteinele. Sistemele de plante şi de animale sunt acum uriaşe (numai al plantelor cu flori se apropie de un sfert de milion de specii). Printre maeştrii sistematicii plantelor enumerăm pe Eugen Warming (1841-1924), John Hutchinson (1884-1972), Armen Leonovich Takhtajan (1910-2009), Arthur J. Cronquist (1919-1992), Rolf Dahlgren (1932-1987), Robert F. Thorne (1920-), fiecare construind diferite sistematici, bazate pe experienţa personală şi profesională individuală; ceea ce induce însă un handicap argumentativ în promovarea propriului sistem.

 Biologul german Willi Hennig (1913-1976) a pus bazele erei cladistice în 1966,  prin afirmaţia că numai asemănările speciilor clasificate, sinamorfele (un caracter sau o trăsătură distribuită la două sau mai multe grupuri taxonomice şi care este derivată de-a lungul evoluţiei de la o formă comună ancestrală), pot fi folosite în clasificare, iar orice taxon trebuie să includă toţi descendenţii unui singur ancestor (= ascendent – individul de la care provin urmaşii şi care este mai îndepărtat pe linia descendenţei decât bunicul) – regula monofiliei. Noua metodă de clasificare a lumii vii a fost numită „cladistică”; ţinând cont de evoluţie, se formează un arbore genealogic, fiecare ramură (cladă) cuprinzând toţi descendenţii aceluiaşi ancestor. Metoda a fost controversată mult timp şi au fost necesari 20 de ani pentru a începe să se stabilizeze. Reformarea sistemului pe baza acestei teorii s-a produs, mai curând în zoologie decât în botanică.  Anii ′80 ai secolului trecut au fost ani de aprinse dezbateri şi  discuţii pro şi contra cladisticii. Odată cu descoperirea lanţului polimeric, care a făcut posibilă amplificarea secvenţelor ADN, şi cu puternica dezvoltare a programelor computerizate, care puteau lucra cu vaste reţele de date, cladistica a devenit, mai mult sau mai puţin, regulă pentru sistematică.

Astfel s-a născut Grupul de Filogenie a Angiospermelor (Angiosperm Phylogeny Group sau APG) care este un grup informal de botanişti sistematicieni care s-au reunit pentru a încerca să stabilească un consens asupra taxonomiei plantelor cu flori (angiospermelor) care să reflecte noile cunoştinţe despre  relaţiile dintre plante, descoperite prin studii filogenetice (din greacă: philon = trib, specie şi genetikos = origine, naştere). Ca urmare a multiplelor colaborări  publicate în anii 1998 (APG I), 2003 (APG II), 2009 (APG III), a rezultat în 2010 o versiune mult îmbunătăţită a sistemului de clasificare.

Un mare număr de institute botanice şi grădini botanice, inclusiv Kew (Royal Botanic  Gardens), şi-au ordonat colecţiile în concordanţă cu APG.

Unele dintre cele mai influente „liste mondiale ale  famililor de plante” (inclusiv Kew) au fost aduse la zi în conformitate  cu APG.

În SUA, supravegherea fotografică a plantelor a SUA şi Canadei este organizată în acord cu sistemul APG III.

În Anglia, ultima ediţie a florei standard a Insulelor Britanice (Stace) se  bazează pe sistemul APG III, în timp ce ediţiile anterioare se bazau pe sistematica lui Cronquist.

Peter F. Stevens unul dintre autorii documentelor celor trei APG, administrează un web site, APweb, găzduit de Grădina Botanică din Missouri, care este în permanenţă ţinut la zi din anul 2001, şi care este o sursă utilă pentru ultimele cercetări în filogenia angiospermelor.

FiloCodul (Codul Genetic)

O consecinţă a apariţiei analizei cladistice şi construcţiei ipotezelor filogenetice a fost că taxonomia construită de sistemul ierarhic  al lui Linnaeus a devenit  ţinta unor intense dicuţii şi critici. Doi zoologi din  SUA, Kevin de Queiroz şi Jacques Gauthier, au iniţiat dezbaterile în anii 1990 şi au pus bazele teoretice ale unui cod nomenclatural al organismelor,  numit PhyloCode. La Harvard, în  1998 a fost lansat conceptul, iar prima schiţă a fost publicată pe web în 2000.

Pentru a citi despre:
– principiile nomenclaturale, executaţi click aici !
– sistemele taxonomice, executaţi click aici !
– clasificarea angiospermelor, executaţi click aici !