Din Oituzul Ardelean pe Culmea Stânişoarei (Munţii Vrancei)

Oituz (Breţcu/CV) – valea Oituzului – lacurile de la Păstrăvăria Breţcu – valea Costa – lacurile de pe Culmea Stânişoara – Vârful Stânişoara – lacul de pe Culmea Secului – Oituz

În acest context, ne referim la “Culmea Stânişoara”, ca fiind acea parte a sectorului nordic al Munţilor Vrancei, delimitată de vârfurile Tâmla (1365 m) şi Dobrii (1141 m) – între care se află  vârful Stânişoara (1280 m) – şi formând  împreună cu picioarele laterale, îndreptate spre văile Oituzului, Caşinului şi Lepşei, o parte din interfluviul Oituz-Lepşa-Caşin.

Caracteristici:
– circuit;
– durata: 9 ore;
– lungime: cca 22 km;
– diferenţă de nivel: cca 600 m;
– grad de dificultate: mediu.

Acces:
Intrarea în traseu se face de pe drumul judeţean DN 12 Bacău-Braşov care realizează trecerea din Moldova în Ardeal prin Pasul Oituz ( 866 m), aflat pe platoul somital al Dealului Moghioroş, punct de racord între Munţii Nemira şi Munţii Vrancei. Fie că venim dinspre Bacău, sau dinspre Braşov ne vom opri în satul Oituz, numit în zonă şi Oituzul Ardelean, de pe valea râului Oituz, aflat la poalele Dealului Moghioroş şi care ţine de comuna Breţcu, localitate de pe valea Pârâului Negru, situată însă de partea cealaltă a Moghioroşului,  spre Braşov. Odată ajunşi în Oituzul Ardelean (indiferent din ce direcţie venim), oprim în faţa bisericii catolice unde putem parca maşinile şi continuăm pe jos câteva sute de metri (în direcţia Braşov) până la intersecţia şoselei cu un drum forestier, în stânga direcţei noastre de mers, ce însoţeşte râul Oituz spre izvoare. Îndată ce intrăm pe drum, trecem podul peste Oituz, lăsăm în urmă o veche fabrică de cherestea ce încă funcţionează, depăşim un grup de barăci locuite şi, după ultima locuinţă (1 km), ajungem la o intersecţie marcată de  prezenţa unui fost canton silvic. Dacă vrem să facem economie de forţe, putem ajunge până aici şi cu maşina, în cazul în care starea drumului ne-o permite (depinde de vreme şi de anotimp), deoarece putem parca şi la canton.

foto: Google Earth

Descrierea traseului:
De la canton urmăm, în amonte, drumul de pe valea Oituzului. După un km şi ceva, traversăm din nou Oituzul, trecem prin faţa unei cochete cabane silvice şi mergem tot înainte pe drumul forestier, aproape rectiliniu, încă 2,5 km. Când zărim în stânga noastră clădirile şi bazinele păstrăvăriei Ocolului Silvic Breţcu şi, în dreapta, urmele unui fost drum de exploatare (drumul de acces la păstrăvărie – variantă spre stânga din drumul principal – aflându-se cu 1 km în urmă), înaintăm cu atenţie, deoarece cam după 10 m, urcând pe micul tăpşan format pe dreapta drumului, ne surprinde imaginea unui pitoresc lac:

foto: Radu Puşcarciuc

Lacul 1 de la Păstrăvărie (46^o01’45,8’’; 26^o23’09,1’’; 739 m altitudine).

Oglinda sa de formă elipsoidală (30 m x 20 m, adâncime 1-2 m), acoperită în parte de frunzele broscăriţei (Potamogeton natans), este înconjurată de un brâu de stuf şi papură. Format natural într-o cuvetă structurală a solului şi alimentat de câteva izvoare difuze, lacul a suferit, cândva, câteva amenajări antropice prin adâncirea, lărgirea şi înălţarea malurilor cuvetei. Fiind, probabil, populat cu peşte – păstrăvăria e la câţiva paşi de el –, lacul serveşte şi ca loc de agrement pentru pescari (ipoteza noastră fiind atestată de urmele specifice de pe malurile sale).

Ne întoarcem la drumul forestier şi continuăm traseul, mergând în amonte încă 150 m; traversăm Oituzul pe un pod şi cotim spre aval, urmând drumul de pe malul drept al Oituzului, ce duce la păstrăvărie (fiind îndemnaţi şi de o săgeată indicatoare).

foto: Radu Puşcarciuc

După alţi 150 de metri trecem pe lângă un lac, aflat pe partea dreaptă a drumului (pe stânga se află bazinele şi clădirile păstrăvăriei). Este antropic, amenajat ca topliţă, pentru acomodarea puietului de păstrăv cu care urmează a fi populat Oituzul.

Îndată ce trecem de păstrăvărie părăsim drumul, ce se se duce în aval, pe valea Oituzului, şi o luăm la dreapta, pe un drum forestier ce suie de-a lungul unui afluent al Oituzului, pârâul Costa. După doar câţiva metri apare o bifurcaţie. Amânăm continuarea traseului, desfăşurat pe pârâul Costa la deal, şi suim spre stânga pentru a vizita un alt lac:

foto: Radu Puşcarciuc

Lacul 2 de la Păstrăvărie (46^o02’24,6’’; 26^o23’19,7’’; 771 m).

Mergem cam 1,5 km (neglijăm un braţ al drumului ce o ia la deapta după doar 100 m), spre lacul care se găseşte la marginea pădurii de pe stânga drumului, pe o platformă orizontală (orizontalizată, poate), într-o fostă poiană, acum, în mare parte, cucerită de molidiş tânăr, din capătul căreia drumul face o curbă drastică spre dreapta. Despărţit artificial în două cuvete ovale – una mai mare (40 m x 17 m şi cca -0,5 m) şi alta mai mică (18 m x 10 m,) drenată şi acoperită de vegetaţie – lacul este alimentat de izvoare naturale, fiind amenajat antropic, probabil, pentru pescuit sportiv, cu ceva timp în urmă. Malurile îi sunt cucerite de stuf şi papură. Se pare că, recent, s-a încercat drenarea sa printr-un şanţ, săpat pe direcţia vechii curgeri naturale a izvoarelor ce îl alimentează, înfundat însă de presiunea apei; credem că în vederea recuperării peştelui ce ar mai vieţui în lac. Cuveta seacă a fost creată, pesemne, în acelaşi scop.

Revenim la intersecţia de pe pârâul Costa şi urmăm drumul ce suie de-a lungul acestuia, cale de 2,5 km. Ultima jumătate de kilometru, relativ distrusă de viituri şi alunecări, se sfârşeşte la confluenţa a două braţe, egale ca debit, obârşiile Costei. Cercetăm cu privirea braţul din stânga, numit Pârâul Strâmb, cu patul format din lespezi masive de gresie, dar urcăm prin albia pârâului din dreapta, Pârâul lui Mihai. Ne deplasăm câţiva metri, trecând, atunci când accidentele terenului ne-o permit, pe interfluviul dintre cele două pâraie. Depăşim o limba de aluviuni – bolovani amestecaţi cu resturi de arbori – şi intrăm în pădure pe o potecă destul de evidentă, formată, la început, pe dreapta muchiei înguste ce constituie versantul drept al Pârâului lui Mihai. Poteca se instalează curând pe linia de cea mai mare pantă a interfluviului marcată silvic cu benzi roşii, posibil deteriorate, posibil revopsite; este foarte important să facem efortul de a le urmări, căci zona este brăzdată de numeroşii torenţi de obârşie ai Costei, (putem fi deviaţi destul de uşor de miniinterfluviile ce le despart), iar poteca, pe măsură ce suim, devine tot mai difuză. Însă un reper cert este direcţie vest. De la confluenţa celor două pâraie ce formează pârâul Costa avem de învins o altitudine de 380 m; o facem în circa jumătate de oră, panta fiind constant moderată. Doar finalul presupune dovedirea unei povârniş brusc înălţat în faţa noastră, asemenea unui zid,  pe care îl suim însă razant, în două-trei serpentine. Ajungem pe coama ”zidului” şi totodată pe plaiul Culmii Stânişoara străbătut de un vechi drum strategic de culme. În dreapta, spre sud, la 1,5 km, se află Vârful Tâmla. Pasul Stânişoara, spre care ne vom îndrepta, este spre stânga, la doar 750 m. Coborâm lejer pe drum câteva minute, până întâlnim o intersecţie cu un drum ce vine dinspre dreapta, din valea Lepşei, pe lângă obârşia principală a acesteia. Imediat după intersecţie, la marginea din dreapta a drumului nostru, se conturează o poieniţă. În colţul ei sud-estic, sub poala pădurii, se află…

foto: Marelena Puşcarciuc

Lacul Stânişoara 1 (46^o02’01,1’’; 26^o26’20,6’’; 1238 m). De formă aproape dreptunghiulară, dar având colţurile pronunţat rotunjite, lacul (30 m x 10 m şi adâncimea sub 1 m) staţionează într-o alveolă structurală a solului de pe o veche treaptă superioară de alunecare, fiind alimentat de un izvor difuz colateral. Pe maluri cresc tufe rare de stuf şi papură şi sunt adâncite gropi de scaldă de către mistreţi.

De la drumul de culme, din poiana în marginea căreia se află Lacul Stânişoara 1, ne deplasăm exact 200 m spre nord-est (45 de grade spre stânga faţă de direcţia drumului) pentru a vizita…

foto: Radu Puşcarciuc

Lacul Stânişoara 2 (46^o20’03,3’’; 26^o26’08,8’’; 1213 m). Îl vom găsi la baza unei mari, dar foarte vechi prăbuşiri tectonice, pe o platformă aproape circulară cu diametrul de 60 m, cândva acoperită integral de apa lacului primordial, acum fiind doar o mlaştină pe jumătate invadată de muşchi. În centrul ei rezistă încă un ochi de apă cu diametrul de 8 m şi cu adâncimea sub jumătate de metru. Numeroase urme imprimate în solul mocirlos din preajma lui arată că este frecventat de mistreţi şi de cervide.

Revenim la drumul de culme, găsind o ieşire mai lesnicioasă din pădure pe direcţia nord-est. Lăsăm în dreapta încă un drum ce vine din valea Lepşei şi urcăm pe un mic platou ce reprezinta Pasul  Stânişoara, tăind toate serpentinele, mult prea largi pentru panta redusă a vârfului. Ajungem pe următorul vârf, aflat mai departe cu 300 m şi mai jos cu câţiva metri, unde se află o … stânişoară. Coborâm de pe vârf (tăind singura serpentină, stânga-dreapta, ce ne apare după 400 m) până la o nouă intersecţie: un drum o ia spre stânga, fiind trasat pe un picior lateral al Culmii Stânişoara, Piciorul Secului; ne va scoate de pe culme, dar după ce vom merge să vedem şi…

foto: Marelena Puşcarciuc

Lacul Stânişoara 3 (46^o03’38,1’’; 26^o26’40,3’’; 1145 m). În acest scop, urmăm drumul de culme spre nord încă 300 m până la baza Vârfului Stânişoara pe care drumul îl ocoleşte pe dreapta, însă noi îl suim de-a dreptul pe un drum de căruţe. Nu ne modificăm direcţia de mers de la urcuş şi coborâm pe lângă stâna de pe vârf până întâlnim (după 100 m) drumul părăsit. În mod normal, dacă n-am deviat de la direcţia precizată, drumul de căruţe traversează culmea, intrând în pădure; după 350 de metri descendenţi se opreşte într-un drum forestier ce vine din stânga.

Dacă nu prindem „continuarea” de după stână, ne deplasăm pe drumul de culme spre nord încă  400 m şi întâlnim, plecând spre dreapta, capătul drumului forestier pe care vom merge în continuare.

Drumul forestier ţine direcţia nord-est, fiind trasat pe un picior al „Culmii Stânişoara”, interfluviu pentru doi afluenţi de obârşie ai Caşinului, numit Plaiul Caşinului.  După 1 km (15 minute) de la drumul de culme (indiferent de variantă) pe dreapta drumului dăm de o mică poiană din care se se configurează (către dreapta) un drum de exploatare. Întâmplător, în poiană se întâlnesc hotarele judeţelor Bacău, Vrancea şi Covasna.

Din capătul de jos al poieniţei, pe direcţia nord-vest (45 de grade stânga faţă de direcţia drumului) – virtual, strict pe hotarul Bacău-Vrancea – coborâm prin pădure circa 60 m şi ajungem deasupra lacului, aflat pe o mică treaptă a unei vechi  alunecări. De formă ovală (20m x 15 m, probabil, maximum 1 m adâncime) este înconjurat de vegetaţie lacustră comună, stuf şi papură, în mâlul de pe maluri fiind adâncite scăldători ale mistreţilor.

Ne întoarcem la drumul forestier de pe Piciorul Secului. Drumul, care are doar 1,5 km, se termină într-o largă poiană, prinsă între alte două. Din ea drumul se desface în două: braţul din stânga, duce spre a treia poiană, iar cel din dreapta, rămâne pe muchia piciorului. Înainte de a continua traseul, vizităm…

foto: Radu Puşcarciuc

Lacul Secului (46^o02’39,4’’; 26^o25’09,2’’; 1143 m) pe care îl găsim în capătul poienii din mijloc, la marginea pădurii, chiar în locul unde drumul se bifurcă, pe latura stângă a acestuia. Cuveta ovală (35 m x 20 m), formată în urma unor alunecări şi alimentată de izvoare difuze, găzduieşte un ochi de apă de doar 20 m x 12 m şi câteva zeci de centimetri adâncime, diferenţa fiind ocupată de papură şi stuf. Alături se află o chiuvetă mai mică (10 m x 5 m) care, cândva,  e posibil să fi adăpostit un lăculeţ, acum colamtatat sau drenat, ori poate unul temporar, la vizita noastră, secat.

Vom închide circuitul, coborând pe muchia Piciorului Secului. Clina, iniţial, este iute; pierdem astfel repede din altitudine: 130 de metri, până într-o poiană unde povârnişul se linişteşte până la orizontalizare. De aici, drumul coboară razant spre stânga pe versantul stâng al Piciorului Secului; ajunge, în cele din urmă, în valea Oituzului, vizavi de cocheta cabană silvică pe lângă care am trecut la 15 minute după intrarea în traseu. Noi însă suim pe poteci de oi pe plaiul poienit al Piciorului Secului. Odată terminat urcuşul, drumul oilor ne duce la vale, din nou pe o pantă accentuată (140 m diferenţă de nivel),  prin pădure, apoi pe la marginea unei vechi defrişări replantate recent. Ajungem într-o largă poiană cu o stână în marginea dinspre deal. Drumul se bifurcă, iar noi optăm pentru braţul din dreapta (vest) care, după ce simulează o schimbare de direcţie spre stânga, se reîntoarce la dreapta, orientâdu-se înspre nord şi ne poartă lent, cam de-a coasta, de pe o curbă de nivel pe alta, lăsându-ne în valea Oituzului, exact în spatele fostului canton silvic de unde am început traseul.

O descriere în imagini a traseului o puteţi … citi, executând click aici !

Puteţi citi un material de sinteză despre lacurile de alunecare din munţii Trotuşului, executând click aici !