Scurt … circuit pe pe culmile Lepșei din Munții Vrancei
harta: Google Maps
Fostul canton Poiana Mărului – Pârâul Bisericii – Piscu Bisericii – Golul Lepșei – Vârful Lepșa – La Masa lui Bucur – Poiana Mărului – Muntele Mesteacănu – Fostul canton Poiana Mărului.
Caracteristici:
– grad de dificultate: ușor;
– lungime: cca 12 km; durata: cca: 7 ore
– denivelare: cca 600 m.
Acces:
DN 2D leagă Târgul Secuiesc de Focșani, trecând din Ardeal în Țara Vrancei, din valea Râului Negru, suind din Ojdula/CV și coborând în Greșu/VN, în valea Putnei, prin Pasul Mușat (1.157 m).(1 Drumul a fost recent (2014-2015) reabilitat (la data publicării acestui articol – aprilie 2015 – lucrările nu erau încă finalizate). Din Pasul Mușat se coboară în serpentine, nu foarte strânse, pe valea Mărului, unul dintre afluenții Putnei. După 9 km din pas, se ajunge la confluența Mărului cu Pârâul Bisericii, marcată de desprinderea, spre sud, a unui drum forestier. Aici, la confluență, funcționa cu ani în urmă cantonul silvic Poiana Mărului; clădirea principală și anexele nu s-au dărâmat chiar cu totul. De la Greșu până aici sunt 4,5 km.
foto: Google Earth
Descrierea traseului:
Confluența Mărului cu Pârâul Bisericii este dominată de vârfurile piramidale ale munților Babovici (1209 m) și Piscu Bisericii sau Piatra Kovaci (1.182 m). Urmărim vreo 700 m drumul forestier de pe valea Bisericii – cea care desparte cei doi munți –, părăsindu-l pentru un mai vechi drum de exploatare ce suie, spre dreapta, pe pantele Piscului Bisericii. Câștigăm foarte repede în înălțime, drumul ținându-se aproape de linia de maximă altitudine a uneia dintre muchiile versantului sudic al muntelui. După un scurt pasaj care ne duce pieziș spre vest, reluăm direcția nord și ajungem pe un umăr, slab orizontalizat. Drumul de exploatare se termină curând, urcușul, odată ce se întețește, continuând pe o cărare a cărei direcție sinuoasă este sugerată de benzile roșii verticale ale limitelor de parcele silvice. Solul este presărat cu numeroși bolovani acoperiți de vegetație. Spre vest, pădurea rărită de tăieri permite accesul privirilor spre Vârful Mușat, din care se întinde piciorul ce-l racordează de Golul Lepșei – încă în afara cadrului vizual. Ajungem imediat, fără a fi făcut vreun efort deosebit, pe culmea îngustă a Piscului Bisericii. Zona somitală nu este, cum pare, privind muntele de jos, o simplă piramidă, ci prezintă o mică culme, foarte ușor ascendentă, de aproape 200 m, până să se ajungă pe vârful propriu-zis. Coborârea pe versantul nordic este bruscă însă, cu o pierdere rapidă de denivelare, de cca 50 m. Apoi panta se … înmoaie și, pe un drum de exploatare, ajungem repede la DN 2D. Îl traversăm pieziș spre amonte, de pe partea cealaltă preluîndu-ne un drum forestier care ne scoate, după două serpentine, pe pășunile de sub Golul Lepșei. Ținând strict direcția nord-vest, intersectăm buclele unui drum ”tehnologic” – forestier, pastoral – ce traversează coastele Muntelui Lepșa, puțin mai jos de culmea sa. Noi vom urca chiar pe culme pentru a ne bucura deplin de peisajele ce ne înconjoară, inclusiv de cele dinspre vest: astfel, în planul cel mai apropiat, dincolo de valea Oituzului, se detașează din peisaj golul Pasului Ojdula, traversat și de DN 2D. Pe aici trece și traseul crestei Carpaților, marcat (cândva) cu bandă roșie. Decelăm cu oarecare dificultate, având în vedere sinuozitatea culmilor ce alcătuiesc interfluviul dintre Pârâul Negru și Oituz, linia traseului ce leagă Muntele Mușat de Pasul Oituz. Dincolo de depresiunea Râului Negru, dacă atmosfera este suficient de limpede, vedem culmile Bodocului. Spre nord orizontul este închis de vârful Șandrului Mare; de pe Vârful Lepșa vom vedea, puțin în spatele său, și Nemira Mică. Sudul ne atrage prin cele două, cele mai înalte, vârfuri ale Munților Vrancei: Lăcăuțiul (1.777 m), pe care se poate distinge silueta antenei de pe sația meteo, și Goru (1.785 m). Privind spre est, remarcăm în prim plan evantaiul culmilor ce străjuie obârșiile Mărului, începând cu cele ale Lepșei, continuând cu Masa lui Bucur și terminând cu Mesteacănu; în planul următor se detașează Macradeul, Piatra Greșului, Fețele Mari, mai în spate, Țiua și Tisaru, iar printre ele, în negura albastrie a depărtărilor, Măgura Odobeștilor !
Drumul pe culmea golașă de pe … Golul Lepșei este o plimbare lejeră, urcând din șei puțin adânci pe vârfuri plate ce cresc constant în înălțime, culminând cu cel de 1390 m, numit … Lepșa ! De pe vârf traseul nostru cotește și coboară la fel de brusc spre est, instalându-se pe interfluviul dintre Mărul și Lepșa. Pădurea matură, de amestec, ce-i îmbracă versanții dinspre Lepșa, se lasă și spre Mărul, rămânând liber doar un culoar, la început lat, apoi redus la o potecă, pe coama interfluviului. În general, suim lejer până pe Vârful Masa lui Bucur (1290 m), evidențiat de o bornă silvică (IV 41) insolită ca aspect, fiind marcată pe o lespede de piatră prinsă într-un cadru metalic piramidal, probabil o rămășiță a unei borne de pe frontiera dintre Austro-Ungaria și România ce trecea, cândva, pe aici ! Schimbăm acum tranșant direcția, plecând spre sud; în coborâre, pe coama interfluviului dintre valea Mărului și cea a Greșului, acesta din urmă, și el, afluent al Putnei. Pădurea se retrage dinspre valea Mărului, ai cărei versanți estici sunt acoperiți de o vastă pășune, cam înțelenită, cucerită de arbori izolați, risipiți sau adunați în pâlcuri, numită Poiana Mărului; jos, nu foarte departe, se vede panglica șoselei (DN 2D). Rămânem atașați de marginea pădurii din stânga noastră tot timpul cât defilăm pe deasupra Poienii Mărului. Imediat însă ce traversăm un mic pârâiaș, afluent al Greșului (ceea ce înseamnă că, vorbind strict geografic, nu prea am fost chiar pe interfluviul pomenit) vom traversa un colț de pădure ghidați de borna IV 28 și de benzile roșii verticale ale limitelor de parcele. Ajungem la un drum de tractor transversal pe direcția culmii. Traversându-l, ne orientăm spre stânga, pentru a evita obârșia unei văiugi aflată în dreapta noastră și pentru a rămâne pe interfluviu. Urmăm un drumeag de tractor desprins din cel traversat. Trecem pe deasupra unei alunecări de teren curse în dreapta noastră și apoi pe deasupra celui de-al doilea sector al Poienii Mărului, de data aceasta o pășune în toată regula; numai că, fiind pe teritoriul Parcului Natural “Putna-Vrancea” (declarat în 2004), probabil că pășunatul nu mai este permis ! Drumul coboară un timp, lent, lipit de marginea pădurii dinspre Greșu, până ajunge sub culmea Mesteacănului; apoi suie cât suie, desfăcându-se în două brațe ce evită, fiecare, creasta – pe câte unul dintre cei doi versanți ai ei – ce se profilează prăpăstioasă pe cel vestic. Este vorba, de fapt, despre o masivă cădere, străveche, a unei bune părți a acestui versant. Capetele stratelor orizontale de gresie, de grosimi mici, supuse eroziunii continue, au generat pe panta abruptă un strat gros de piatră mărunțită; iar cu 10-30 m mai jos de linia crestei, între corpul principal al culmii și valul de alunecare, s-a format un fel de șanț tectonic (consecință, totuși, a unei desprinderi de anvergură), lat de cîțiva metri, pe care urcă una dintre cele două ramuri ale drumului. Ramura din șanț se oprește brusc (aparent) deasupra obârșiei unui vâlcel ce “debutează” – părelnic – cu un soi de dolină de prăbușire (fără nicio legătură cu procesele carstice de care este, de regulă, legată noțiunea de dolină) pe fundul căreia cantonează o baltă-lăculeț ce reține apele provenite din topirea zăpezilor sau din șiroirile de pe versanți. De pe mica platformă, unde drumul pare să se termine, se formează și traversează coastele culmii o potecă ce răzbate pe creasta unui picior al Mesteacănului și de care se poate ține cont în caz că traseul vizează ca punct terminus gura Greșului.
Coborâm pe marginea din aval a “dolinei”, după care întâlnim urmele unui drum de tractor ce cade de pe piciorul pomenit și o ia la vale pe lângă vâlcel; și noi odată cu el, rămânând atașați însă piciorului, ca atare, neglijând ramurile laterale ale drumului. Imediat după ce ajungem chiar pe muchia sa, acesta se bifurcă. Borna silvică 115 marchează locul. Coborâm pe ramura stângă, conduși și de benzile roșii ale hotarului silvic; le părăsim când linia acestora face un cot net spre stânga, noi ținând direcția “înainte”, având, totodată, grijă să rămânem lângă o văiugă ce se conturează în dreapta noastră; pe care o și traversăm în preajma unei poienițe aflate vizavi de confluența dintre pâraiele Bisericii și Mărului, adică acolo, de unde am început drumeția.
______________________________
(1 – Pasul Mușat se află în șaua ce leagă vârful cu același nume – ultimul dintre vârfurile înalte (1.503 m) ale culmii principale a Munților Vrancei (Leșunțu – Mușat) – de Culmea Lepșa-Stânișoara, “coliniară” cu cea principală. Din acest motiv, ca și din cauza înălțimii ei relativ constante (1.200-1.300 m), pare a fi continuarea firească a celei principale în ceea ce privește racordul cu Munții Nemira. Acesta se realizează în Pasul Oituz, însă prin intermediul altei culmi (Înzăpezitul Mare – Mt. Negru), ce pornește tot din Vârful Mușat. Să mai spunem că din Vârful Stânișoara se desprinde o altă culme puternică, ultima cu caracter montan din Munții Vrancei, Clăbucu – Zboina Neagră. Atât din Vf. Stânișoara, cât și din Vf. Zboina Neagră se îndreaptă apoi, spre nord, brațe tentaculare, ce ajung departe, în Subcarpați.
Pentru a vedea imagini de pe traseu, executaţi click aici !
Pentru a parcurge şi alte trasee din Munţii Vrancei, executaţi click aici !
