Marile migrații ale Istoriei

În peregrinările noastre am întâlnit atâtea și atâtea vestigii ale istoriei noastre, dovezi ale existenței/trecerii unor popoare/populații pe teritoriul țării noastre în diverse etape ale acestei îndelungate istorii; două sunt repere majore, la care ne raportăm pentru a înțelege, cât de cât, ce s-a întâmplat; aici și atunci: timpul și spațiul. Scopul seriei de articole ce urmează este limitat la realizarea unor scheme spațial-temporale privind faptele istorice determinante pentru formarea poporului român și a limbii sale; iar migrația ni s-a părut a fi un foarte bun criteriu de sistematizare a informațiilor aferente.
Așa cum am precizat în prima parte a articolului nostru, unde am discutat despre marile migrații ale Preistoriei (http://www.muntesiflori.ro/migratii/),  Preistoria este perioada ce începe odată cu apariția lui Homo erectus, acum cca 2 milioane de ani, până la inventarea, scrisului de către Homo sapiens, Istoria urmând de aici. Să vedem, în continuare, care sunt …

… Marile migrații din Istorie

Încă o dată, Istoria începe, … odată cu apariția scrisului, sau altfel localizat în timp, din Epoca Metalelor (cu subsecvențele acesteia, Cupru – 5.000-3.000 î.Cr. –, Bronz – 3.200-600 î.Cr. –, Fier – 1.200-550 î.Cr.). Documentat, sunt consemnate ca ”momente” ale inventării scrisului, perioada 3.400-3.100 î.Cr. în Mesopotamia, anii 3.250 î.Cr. în Egipt, 2.000 î.Cr. în China etc. În toată această perioadă de început a Istoriei migrația a fost motorul formării popoarelor ce vor popula Eurasia, motivată fiind de noul mod de viață, preponderent bazat pe agricultură, dar și pe acțiuni războinice, suprapus peste schimbările climatice postglaciare; ne referim la “cimerieni, celți, germani, balți, cimbri, teutoni, sciți, traci, iliri, sarmați, plus popoarele întemeiatoare ale marilor civilizații ale scrisului instalate pe litoralul nordic al Mării Meditarane” (apud Marius Ioan Grec, Fundamentele istorice și culturale ale civilizațiilor antice,  ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010) – precum latinii, etruscii, aheii, elenii –, ca și în vecinătatea sa vestică: sumerienii, akkadienii, elamiții, amoriții, arameii, asirienii, hitiții, huriții, fenicienii, filistenii, izraeliții, arabii, mezii, perșii, ori în Asia Orientală: hindușii, chinezii, mongolii, turcicii, tungușii, ”japonii”(1.

Conform izvoarelor scrise, corelate cu altele, arheologice, în această perioadă – de maxim interes și pentru formarea poporului român –, teritoriul aferent și cel cât de cât vecin era ocupat/cutreierat de de câteva populații – bine sau relativ bine etnicizate: sciții (cu sarmații), tracii (incluzându-i aici pe geți și daci), germanii, celții (cu galii, britanii etc.) etc.

 

 

În cele ce urmează ne vom restrânge, cu deosebire, la teritoriul țării noastre, pentru a trece în revistă migrațiile, mișcările de populații și colonizările care l-au afectat în și după această perioadă.

– Una dintre acestea a fost reprezentată de expansiunea celților dinspre Câmpia Panoniei spre est (mileniul III î.Cr.), blocată și deviată pe cursul Dunării de opoziția dacilor; în drumul lor spre Anatolia au lăsat … urme și în nordul Dobrogei: cetățile Arrubium/Măcin, Noviodunum/Isaccea, Aegyssus/Tulcea, Aliobrix/Orlivka-Ucraina, prezența lor pe aceste meleaguri durând cca 200 de ani. [https://en.wikipedia.org/wiki/Celts]
– Tot în Dobrogea s-a instalat pentru câteva veacuri, începând cu sec. VII î.Cr., un număr important de colonii grecești (Orgame/Jurilovca, Istros/Histria, Tomis/Constanța, Callatis/Mangalia); influența acestora asupra vieții materiale, sociale și culturale a geto-dacilor a fost determinantă. [https://www.academia.edu/12777816/Marea_colonizare_greaca]

– Pe teritoriul țării noastre, cele mai importante (sub raportul contribuției la formarea poporului și limbii române) mișcări de populație s-au produs în timpul ocupației romane a Daciei, când în așezările urbane și rurale dezvoltate sau înființate de romani au fost aduși coloniști (de ordinul a zeci de mii) din diverse zone ale Imperiului Roman (probabil, cei mai mulți, din vecinătatea Daciei), acestora adăugându-se soldații încartiruiți în numeroasele castre răspândite pe toate teritoriile ocupate, Dacia Romană, Dobrogea, sau controlate de romani, precum Muntenia; stăpânirea romană a durat 165 de ani (106-271), dar retragerea formală – militară și administrativă – din anul 271 nu a presupus și plecarea populației civile. Mai trebuie spus că și pe parcursul stăpânirii romane au avut loc importante  deplasări ale populației din teritoriile locuite de dacii liberi, în urma numeroaselor bătălii purtate cu aceștia: fie că pierdeau și erau obligați să asigure întreținerea castrelor sau chiar să lucreze pământurile pustii din Dacia Romană, fie că obțineau posibilitatea de a coloniza aceste pământuri forțați fiind să și le părăsească pe ale lor de invaziile altor … barbari: sarmați, carpi, goți … [https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_romană]
– Marile migrații – ale popoarelor “barbare”, cum le numeau romanii – se desfășoară în sec. III-XI d.Cr. Cronologic vorbind, acestea debutează cu invaziile germanice. Germanii își aveau ca teritoriu de baștină Peninsula Scandinavă, de unde, în primele secole ale erei noastre au … coborât, ocupând regiunile de sub Marea Baltică: întâi gurile Rinului și ale Vistulei, apoi bazinele mijlocii ale Rinului, Dunării, Elbei, Vistulei, Nistrului și Niprului; înspre est și sud-est ajung până în nordul Mării Negre, în ținuturile dintre Don și Nipru, apoi și între Nipru și Prut, regiuni locuite de sarmați, alani, roxolani (populații scitice), carpi, daci (traci/geți) și bastarni (cu origine incertă: celtică, germanică sau, chiar, scito-sarmatică). În acest caz este vorba despre germanii de est, îndeosebi despre goți, din această categorie mai făcând parte și gepizii, dar și burgunzii și vandalii care nu au avut însă de a face cu estul Europei și nici cu teritoriul țării noastre; germani vestici erau francii, alemanii, frizii, saxonii, anglii, iuții, longobarzii, suebii, marcomanii, iar nordici, danii/danezii și suionii/suedezii.

Revenind la goți: în prima jumătate a sec. III pornesc deja, uneori împreună cu carpii, primele atacuri asupra Imperiului Roman, acestea determinând, în cele din urmă, Retragerea Aureliană din Dacia Romană, abandonată goților, gepizilor și carpilor. Goții au ocupat o bună parte din teritoriul actual al Moldovei într-o perioadă (sec. IV) în care o parte, cei conduși de Fritigen (378-380) s-au și creștinat. Sedentarizarea goților, o bună bucată de timp, în acest spațiu ar putea fi susținută de existența ”troianului” dintre Ploscuțeni pe Siret (mai jos de Adjud) și Stoicani pe Prut (mai sus de Galați), numit și Valul lui Athanaric (369-381) , având șanțul orientat spre sud ! Goții lui Athanaric și ai lui Fritigen, dar și cei ai succesorului lor, Alaric (395-410) erau acceptați ca așa-ziți foederați ai Imperiului Roman, în schimbul unor servicii militare fiindu-le acceptată șederea în cadrul Imperiului; acest statut n-a împiedicat numeroasele conflicte armate între romani și goți. Goții despre care vorbim, supranumiți vizigoți, vor fi dizlocați și împinși spre sud și vest de huni, ca și ostrogoții aflați la est de vizigoți, între Nistru și Don. Ostrogoții vor fi integrați de huni în hoardele lor; abia după moartea lui Attila (în 453) își vor recâștiga independența instalându-se, cu permisiunea romanilor în Panonia; sub Theodoric cel Mare vor cuceri apoi Italia. [https://en.wikipedia.org/wiki/Goths]
Aliați ai goților în primele invazii ale acestora (din anii 260-270) în teritoriile Daciei și Moesiei, gepizii dispar ulterior din documente, reapărând abia în sec. V când vor fi supuși de huni, de dominația cărora se vor elibera abia după moartea lui Attila (în 553), întemeindu-și un regat propriu în estul Panoniei și nord-vestul Daciei Romane; se speculează chiar că numele Ardealului ar proveni de la cel al regelui lor, Ardarich. Regatul gepizilor va fi distrus în anul 566 de avari. [https://en.wikipedia.org/wiki/Gepids]

Hunii, conduși de Rugila (sau Bleda, fratele lui Attila), se instalează în Câmpia Panoniei în 424. Anterior staționau în nordul Dunării (după ce, venind din stepele Asiei în Europa, îi supuseseră pe alani dintre Nipru și Don, pe ostrogoții lui Ermanaric și îi învinseseră pe vizigoții lui Athanaric – în 377), perioadă în care, sub Uldin, întreprind o serie de raiduri asupra Imperiului Roman de Est, alternate cu … mai multe altercații cu goții, în acest sens, ca aliați ai romanilor. Acest gen de acțiuni continuă și sub Rugila, pe când centrul de putere al hunilor era în stepele nord-pontice. După moartea lui Rugila, conducerea regatului hun fiind împărțită între Bleda și Attila există o perioadă, când Attila și-a avut baza în nordul Dunării; în 445, când ajunge singurul rege al hunilor, capitala imperiului era deja, undeva, între Tisa și Timiș, în Câmpia Panoniei.
După moartea lui Attlila (în 453) imperiul hun se va destrăma, hunii se vor retrage spre est fiind absorbiți de populațiile turcice instalate deja în stepele nord-pontice. [https://en.wikipedia.org/wiki/Huns]

Dintre acestea îi distingem pe bulgari care vor edifica, în sec. VII un al doilea miniimperiu pe Volga (după ce, primul din zona Mării Caspice, ce rezistase aproape 5 secole, fusese spulberat de sosirea khazarilor – popor turcic); va dura până în sec. XIII, când va fi integrat în Hoarda de Aur a lui Gingis Han. Expansiunea spre est a bugarilor ce constituiseră primul lor imperiu i-a dus până în zona Dunării de Jos – unde, în sec. VII-VIII,  vor întemeia un puternic regat sub conducerea lui Asparuh –, pe malurile Adriaticii și pănă în Peloponez și Italia. Dar ceva mai înainte ca toate acestea să se petreacă, pe aceste din urmă teritorii descrise descinseseră slavii și avarii.

Despre apariția slavilor în Europa sunt zero informații pentru că izvoarele scrise – provenite din Imperiul Bizantin – vorbesc despre ei târziu, abia după mișcările germanilor spre vest și venirea asiaticilor (hunii) care au dizlocat populațiile slave din presupusul lor leagăn (centrul Europei de Est – Ucraina nord-vestică și Bielorusia; este certă originea lor indo-europeană, mai precis, probabil, sarmatică), determinând migrația acestora spre vest și sud-vest începând cu secolele V-VI. Dacă spre vest s-au … mulțumit să ocupe teritorii abandonate de germani, spre sud-vest, către Dunărea de Jos , migrația lor poate fi descrisă ca reprezentând adevărate invazii. Sec. VI-VII îi găsește deja ca ocupanți ai jumătății de nord a Peninsulei Balcanice, inclusiv zona de câmpie a Olteniei și Munteniei, populațiia protoromână fiind nevoită să se retragă spre zonele mai înalte. [https://en.wikipedia.org/wiki/Early_Slavs]
În aceeași perioadă, de debut a expansiunii slavilor (sec. VI), apar în Europa avarii. Veniți din Asia (nordul Afganistanului actual) li se presupune o origine indo-europeană (surse chineze antice) sau turcică. În anii 560-570 apar în forță în nordul Mării Negre creîndu-și ca centru de putere politică teritoriul ocupat de gepizi în Panonia. Încheie acorduri politico-militare temporare cu Imperiul Bizantin diminuând expansiunea slavilor și bulgarilor în Peninsula Balcanică, pe care, însă, și-i aliază pentru a ataca Imperiul Bizantin. Dar, sub presiunea slavilor și bulgarilor își diminuează treptat prezența în estul propriului imperiu, mutându-și interesul expansionist spre vest, unde intră în conflict cu francii. Sfârșitul sec. VIII și debutul sec. IX înseamnă sfârșitul imperiului avarilor, fiind învinși de franci care le ocupă teritoriul, inclusiv Panonia vestică, sud-estul căzând sub bulgari. [https://fr.wikipedia.org/wiki/Avars]
Revenind la bulgarii lui Asparuh și apoi de sub Simeon I (893-927) – cel care realizează Primul Țarat Bulgar: un regat ce cuprindea teritorii ale Imperiului Roman de Răsărit, acoperind Moesia Superioară și cea Inferioară (cu Scitia Minor – Dobrogea) și Tracia; sud-vestul Panoniei și mare parte din și jumătatea sudică a Transilvaniei (foste sub ocupația sau dominația hanatului avar) , Oltenia și Muntenia, ca și sudul Moldovei erau sub controlul, inconsistent însă, al țaratului. Dacă Bulgaria – stat recunoscut ca atare de Imperiul Roman de Răsărit – era deja slavizată (și creștinată), populația de pe teritoriile românești continua să fie majoritar daco-romană, poziția geografică a acestora fiind în favoarea menținerii acestei permanențe; interesul valurilor de migratori care au trecut/(cvasi)staționat pe aceste teritorii de-a lungul secolelor a fost permanent îndreptat spre zonele dezvoltate/bogate, spre centrele de putere politică și economică ale celor două imperii romane.
Primul Țarat Bulgar a rezistat până în 1018 cînd a fost desființat în urma victoriilor armate ale bizantinilor și reintrarea teritoriilor aflate la sud de Dunăre în cadrul Imperiului Roman de Răsărit; cele de la nord de Dunăre au ajuns sub stăpânirea ungurilor, pecenegilor și cumanilor. [https://en.wikipedia.org/wiki/Bulgars]

Pecenegii, o uniune de triburi turcice integrate, ca și ungurii, în Hanatul Khazar ce ocupa/controla, în sec. VII, vaste regiuni din nordul Caucazului, între Nistru și Ural. În anul 889 o facțiune pecenegă migrează spre vest cantonându-se între Nipru și Don, pentru ca, în 895, să treacă Niprul și, aliați cu bulgarii regeleui Simeon I, să-i forțeze pe maghiarii instalați de ceva ani (din 850) … undeva (chestiune în dezbatere), între Nistru și Prut, să migreze în Câmpia Panonică. Timp de două secole au stăpânit sau au controlat o bună parte din teritoriul dintre Carpați, Dunăre și Nipru (prezența lor este consemnată și în Transilvania), la mijlocul sec. XI fiind împinși de cumani dincolo de Dunăre, triburile lor dezintegrându-se în Imperiul Bizantin.
Contemporani cu pecenegii și devansându-i pe cumani, au ajuns, temporar, în Carpații românești (sec. IX), provenind din numeroasele triburi turcice cuprinse în Hanatul Khazar, uzii (denumirea bizantină a oghuzilor – întemeietorii Imperiului Otoman și strămoșii turcilor de azi). [https://ro.wikipedia.org/wiki/Pecenegi]
Cumanii, și ei de origine turcică, pătrund în Europa de Est, venind dinspre stepele eurasiatice spre cele nord-pontice, în sec. XI. La finele acestui secol intră în conflict cu Rusia Kieviană, cu Imperiul Bizantin, cu maghiarii și pecenegii, dar și aliindu-se când cu unii, când cu alții dintre aceștia. În perioada 1070-1075 au luat în stăpânire teritoriile dintre Nistru și Carpați, ocupate anterior de pecenegi; au ocupat temporar poziții și în Țara Bârsei, unde au avut de înfruntat cavalerii teutoni – aduși pentru paza frontierei de sud-est a Ungariei, de regele Andrei al II-lea.  Prezența lor, între Don și Nipru, în Cumania Albă și între Nipru și Carpați, în Cumania Neagră, a durat aproape 200 de ani, până la invaziile mongole din 1223, respectiv, 1241. Prezența cumană în teritoriile românești a fost ceva mai complexă prin implicațiile în formarea primelor state românești – se pare că basarabii sunt de origine cumană; apoi, prin intermediul cumanilor, catolicizați în 1227, când s-a înființat o episcopie a lor la Milcov, s-a încercat implantarea catolicismului spre estul și sudul Carpaților, dar fără succes, din cauza opoziției băștinașilor majoritari – numiți la vremea aceea vlahi –, de mult creștini otodocși, a celei politice a țarului vlaho-bugar Ioan Asan al II-lea; invazia mongolă din 1241 a distrus, la propriu, Episcopia Catolică de Milcov. [https://en.wikipedia.org/wiki/Cumans]
Prezența cumană pe teritoriile românești a fost contemporană cu cea a maghiarilor în Transilvania. Originea acestora este siberiană  migrând acum cca 4.000 de ani în estul munților Urali. Jumătatea a doua a mileniului I al erei noastre îi găsește deja în zona dintre Volga și Don unde intră în contact cu hanatul khazarilor. Începând cu anul 896, sub conducerea lui Arpad, maghiarii pătrund în Bazinul Panonic (de unde, timp de 50 de ani, vor ataca Europa Occidentală). Aici își vor întemeia viitorul regat, primul lor rege, Ștefan I (cel Sfânt), fiind încoronat în anul 1.001; creștinarea ungurilor, începută de Geza, tatăl lui Ștefan, a fost desăvârșită de acesta din urmă.
Debutul cuceririi Transilvaniei de către maghiari s-a produs în sec. X, în prima fază a înstăpânirii lor în Câmpia Panonică. Istoricii vorbesc despre existența, în sec. X, pe teritoriul Transilvaniei, a 15 mici principate (țări, cnezate) cu populație slavo-vlahe, printre ele și cele conduse de Menumorut (Bihor), Gel(o)u (Someș) și Glad (Banat) – personaje însă controversate ca nume. Dacă ”țara” lui Menumorut a fost integrată în regatul ungar în timpul lui Arpad, cu celelalte două s-a întâmplat același lucru abia în 1003 când rege era Ștefan cel Sfânt. [https://en.wikipedia.org/wiki/Hungarians]
De stăpânirea Transilvaniei de către unguri sunte legate alte importante mișcări de populație cu efecte privind formarea poporului român și mai ales a României:
– Este vorba mai întâi, cronologic vorbind, de colonizarea estului Transilvaniei cu secui. Aderăm și noi la concluzia sintetică a istoricului Gheorghe Popa-Lisseanu(2 care consideră termenul secui ca făcând referință la o … meserie (păzitor al unei fortificații) și nu la o etnie, considerându-i pe secui ca făcând parte dintre maghiarii descălecători în 896, în Câmpia Panonică; astfel, secui erau numiți ungurii care aiurea, pe teritoriul panonic, inclusiv cel extransilvan, păzeau burguri ori castre. Cei din Transilvania sunt ungurii colonizați în zonele de graniță, puși să stăvilească în întăriturile și castrele ridicate aici înaintarea bulgarilor dinspre sud, ale pecenegilor și apoi ale cumanilorm, dinspre est; lucrul acesta s-a realizat, în principal, timpul regelui Ladislau I, cel Sfânt (1077-1095), în două etape, după cum și granița ”Ungariei” s-a mutat mai spre est și mai spre sud, de pe linia Oltului pe cea a Carpaților. De remarcat prezența unei grupe etnice aparte printre secui, numiți, azi, “ceangăii din Țara Bârsei”, dar care populează și alte zone mai depărtate de Țara Bârsei propriu-zisă. [https://ro.wikipedia.org/wiki/Secui]
– Într-o etapă ulterioară, regele Géza al II-lea (1141-1162) aduce coloniști germani pentru paza frontierei de sud a regatului; termenul de sași (proveniența este contoversată), cu care vor fi numiți, apare în documente cu o sută de ani mai târziu. [https://ro.wikipedia.org/wiki/Sași]
În trei valuri (1719-1740, 1844-1842, 1882-1887), sunt aduși în Banat și în nordul Transilvaniei, din diverse landuri ale Germaniei și din Austria, coloniști germani, numiți șvabi (deși puțini dintrei erau, propriu-zis, șvabi/suabi). [https://ro.wikipedia.org/wiki/Șvabi_bănățeni; https://ro.wikipedia.org/wiki/Șvabi_sătmăreni]
Cea mai mare parte a sașilor și șvabilor va reemigra la finele sec. XX în Germania.
– Revenind la ceangăi: sub acest etnonim sunt desemnate mai multe grupuri de populație emigrate de pe teritoriul Regatului Ungar în Moldova, începând, cel mai probabil, cu sec. XV, din diverse motive; unul cert a fost politica imperială din vremea Mariei Tereza/Terezia (1740-1780) privind serviciul militar, dar și de opresiune a ortodoxiei în Transilvania, care a stârnit nemulțumiri până la revoltă în cadrul regimentelor secuiești de graniță și în sânul populației ortodoxe românești, care au condus la valuri de emigrare în afara arcului Carpatic. Există o eterogenitate a populației, autonumită, ceangăiască, de exemplu din Moldova, care exclud o aceeași origine etnică. Saga migraționistă a ceangăilor a avut și episoade ulterioare; de pildă cei refugiați în Bucovina în sec. XVIII s-au repatriat în 1940-1941, o parte din ceangăii din Moldova (Luizi-Călugăra/BC), primind pământ în Dobrogea după Primul Război Mondial, au întemeiat aici propriul sat, pe care l-au numit Oituz ! [https://ro.wikipedia.org/wiki/Ceangăi; http://www.szeret.klezse.ro/december2006.htm]
Și dacă tot vorbim despre Dobrogea să amintim și despre alte “valuri migratoare” ce au determinat structura etnică, deosebit de complexă, a populației din această regiune. Este vorba, în principal, despre lipoveni – emigrați din Rusia acum 200 de ani din motive religioase –, de turci și tătari, marea lor majoritate fiind colonizați după ocuparea Dobrogei de către otomani (1418-1420); după Războiul de Independență din 1877-1878, dar și după Primul Război Mondial, o bună parte din comunitatea turco-tătară din Dobrogea a reemigrat în Anatolia, locul celor plecați fiind luat de coloniști români. [https://ro.wikipedia.org/wiki/Lipoveni; https://adevarul.ro/turci_tatari_din-dobrogea]
E acum momentul să ne aplecăm asupra unei alt moment important, legat de marile migrații, nu doar pentru spațiul românesc: venirea mongolilor/tătarilor în Europa. Avându-și locul de baștină în nordul Chinei, triburile mongole unite de Gingis Han, au devenit un pericol pentru Europa începând din anul 1227, cănd urmașii săi au început ofensiva spre Europa; dintre aceștia, Batu Han a cucerit cnezatele Kievului, Moscovei și Novgorodului, a pustiit Polonia, intrat în Ungaria, zdrobindu-i armata și ajungând în Dalmația, iar un alt grup a traversat Moldova și Muntenia, și a pătruns în Transilvania, unde a distrus numeroase localități. Mogolii s-au retras, mutându-și interesul în Asia, dar au constituit în nordul Mării Negre statul cunoscut în istorie sub numele Hoarda de Aur, întins în sec. XIV între Urali și Nipru. S-a dezintegrat în urma luptelor interne, lovitura de grație primind-o de la Timur Lenk/Tamerlan în 1395. Hanatele în care s-a descompus ulterior au fost anexate rând pe rând de Rusia teritoriului său, ultimul, cel al Crimeei, în 1783. Migrația mongolă a fost ultima mare migrație de dinainte și din primii ani ai formării statelor românești Moldova și Țara Românească. [https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_invazie_mongolă; https://ro.wikipedia.org/wiki/Hoarda_de_Aur]

Tablou sinoptic cu migrațiile … istorice de pe teritoriile românești

Migrații	Perioade	Teritorii
Celții	Mileniul III î.Cr.	Nordul Dobrogei
Grecii	Sec. VII î.Cr.	Dobrogea
Romanii	Sec. II-III d.Cr.	Transilvania, Muntenia, Moldova
Goții (vizigoții)	Sec. III-IV	Moldova
Hunii	Sec. V	Transilvania, Muntenia, Moldova
Gepizii	Sec. VI	Transilvania
Slavii	Sec. VI-V	Transilvania, Muntenia, Moldova
Avarii	Sec. VI-VIII	Transilvania, Muntenia, Moldova
Bulgarii	Sec. VII-XII	Banat, Muntenia, Moldova
Pecenegii	Sec. IX-XI	Transilvania
Uzii	Sec. XI	Moldova
Maghiarii	Sec. X-XX	Transilvania, Muntenia, Moldova
Secuii	Sec. X-XX	Transilvania, Moldova
Ceangăii	Sec. XII-XX	Transilvania, Moldova
Sașii	Sec. XII-XX	Transilvania
Șvabii	Sec. XVIII-XX	Banat, Transilvania
Cumanii	Sec. XI-XIII	Transilvania, Muntenia, Moldova
Mongolii/Tătarii	Sec. XIII-XIV	Transilvania, Muntenia, Moldova
Lipovenii	Sec. XIX	Dobrogea, Moldova
Turcii, tătarii	Sec. XV-XX	Dobrogea

_____________________

(1 – termenul se referă la primele populații ce au ocupat, venind din Asia de (Sud/Nord-)Est, insulele Japoniei de azi, numite Jōmon (din care descinde, printre altele, populația Ainu).

(2 – Originea secuilor și secuizarea românilor – Edit. România Pur și Simplu, București, 2003