Morfologia unei plante

Descrierea plantelor, recunoaşterea sau determinarea lor se bazează cel mai adesea, pe o serie de aspecte fiziologice ale acestora; o succintă prezentare a organelor plantelor ca şi a terminologiei aferente este necesară (denumirile speciilor fac adesea referire tocmai la aceste aspecte, uzitând termenii asociaţi).

Rădăcina ne interesează mai puţin din punctul de vedere al recunoaşterii sau determinării unei plante, căci excludem, măcar teoretic, scoaterea plantei din pământ fie şi pentru a o studia, amatori fiind. Totuşi, pentru că anumite informaţii interesante, livreşti, se referă şi la rădăcinile unor plante, prezentăm câteva caracteristici generale ale acestui organ cu rol de fixare a plantei în sol şi de absorbţie a substanţelor nutritive. Formele “clasice” ale rădăcinilor sunt:

– pivotantă  (rădăcina principală este net mai dezvoltată – şi preponderent rectiliniu – decât cele laterale);

– rămuroasă (rădăcinile laterale sunt cam la fel de dezvoltate ca cea principală);

– fibroasă (rădăcina apare ca un mănunchi de fibre aproximativ la fel de groase).

Unele plante prezintă rădăcini “suplimentare” dezvoltate pe tulpină sau pe frunze: adventive – ce permit înmulţirea plantei (la căpşun), fixatoare – cu rol de fixare a plantei pe un suport (la iederă), haustoriale – cu rol de absorbţie a substanţelor nutritive din organismul altor plante (la torţel).

Sunt plante la care rădăcina are şi rol de depozit al unor substanţe, ceea ce conduce la îngroşarea lor – tuberizare – (la morcov).

Tulpina are ca rol principal transportul substanţelor nutritive de la rădăcină la frunze şi invers; dar tot pe ea se formează mugurii din care se dezvoltă ramuri şi frunze, asigurând creşterea plantei. După locul de formare mugurii sunt terminali (în vârful tulpinelor), laterali sau axilari în caz contrar, adventivi dacă sunt formaţi pe rădăcini sau frunze.  Sunt plante ale căror tulpini cresc continuu prin mugurii terminali (bradul), la altele creşterea făcându-se prin mugurii laterali (tei), mugurii terminali fiind florali.

Tulpinile, ca şi plantele corespunzătoare, se împart, în raport cu “consistenţa” ţesutului alcătuitor, în două mari categorii: ierboase (respectiv, ierburi sau erbacee) şi lemnoase (respectiv, arbori, arbuşti şi liane). Sunt plante care prezintă anumite transformări ale tulpinilor, pe sectoarele lor subpământene, confundate adesea cu rădăcinile (rizomi), uneori felurit îngroşate (tuberculi), alteori acoperite cu tunici din frunze metamorfozate (bulbi sau bulbotuberculi). Plantele acvatice au parţial sau integral tulpina sub apă având structura internă mult modificată.

Frunza asigură nutriţia, transpiraţia şi respiraţia plantei. Modul de prindere a frunzelor de tulpină, forma părţilor ce le compun, sunt adesea determinante în caracterizarea speciilor.

În mod obişnuit o frunză e alcătuită din teacă (extremitatea ei inferioară prin care se prinde de tulpină), codiţă sau peţiol (frunzele fără peţiol se numesc sesile) şi foaie sau limb.

Limbul este străbătut de numeroase nervuri, reprezentând ţesutul prin care apa cu sărurile minerale şi seva elaborată. La unele frunze limbul prezintă o nervură principală din care se desprind nervuri secundare dând o imagine asemănătoare unei pene (frunze penate), la altele, de la baza limbului pleacă mai multe nervuri principale, dispuse asemenea degetelor unei mâini (frunze palmate).

După formă limbul poate fi: rotund, eliptic, ovat (ca oul), lanceolat, ensiform (ca o sabie), cordat (ca inima), romboidal, reniform (ca un rinichi), triunghiular, sagitat, cuneat (cuneiform), liniar, acicular, filiform etc.

Sunt importante însă  şi baza limbului, vârful său, precum şi marginea sa.

Dacă baza limbului poate fi rotunjit, cordat, lanceolat, sagitat, etc., iar vârful ascuţit, rotunjit, ştirbit, spinos etc., marginea poate fi întreagă sau variat crestată: serată (cu dinţii îndreptaţi spre vârf), pur şi simplu dinţată, crenată (dinţi rotunjiţi). După adâncimea crestăturilor limbul poate fi lobat (până la un sfert din jumătatea limbului), fidat (până la jumătate), partit (până la trei sferturi) sau sectat (până la nervura principală), acestea din urmă putând fi penat sectate sau palmat sectate.

Putem avea însă de-a face şi cu frunze compuse, cu limbul împărţit în foliole prinse de nervura principală cu mici codiţe.

Alte caracteristici ale frunzelor, la fel de importante, sunt culoarea, consistenţa, pilozitatea. Astfel, frunzele lipsite total de peri sunt numite glabre. Perii (ce se poate eventual observa şi pe tulpină sau pe flori) pot fi: piloşi (rari, lungi, îndoiţi), hirsuţi (lungi, perpendiculari pe limb), hispizi (lungi, rigizi, înţepători), setoşi (rigizi, mai groşi, uşor ascuţiţi), viloşi (lungi, moi), pubescenţi (moi, scurţi, abia vizibili), glanduloşi (cu vârful umflat, lipicios). O frunză cu peri scurţi, moi, îngrămădiţi e numită tomentoasă.

Aşezarea frunzelor pe tulpină are deasemenea importanţă: ea poate fi alternă, opusă, în verticil (câte mai multe la fiecare nod).  Unele plante prezintă mici frunze la baza peţiolului (stipele) sau a florilor (bractee). Tot frunze modificate (carpele) sunt şi cele ce formează pistilurile florilor.

La unele plante frunzele sunt metamorfozate în cârcei sau spini.

Floarea asigură înmulţirea sexuată a plantelor cu seminţe. Ea se prinde de tulpină sau de ramuri prin intermediul unei codiţe (pedicel) continuată cu receptacolul floral; florile fără pedicel se numesc sesile, fiind dezvoltate, de obicei, la subţioara unei bractee.

Învelişul floaral exterior, caliciul, este format din sepale, iar cel interior, corola, e format din petale. Caliciul şi corola formează periantul. La unele flori periantul nu este diferenţiat, sepalele şi petalele având aceleaşi culori, fie ca ale petalelor, fie verzi ca ale sepalelor; într-o astfel de situaţie el se numeşte perigon, elementele sale numindu-se tepale.

De receptacol sau de corolă, prin intermediul filamentelor sunt prinse staminele care alcătuiesc androceul sau partea băbătească a florii. La capătul liber al fiecărei stamine se află câte o anteră ce conţine în mod obişnuit patru saci polenici cu numeroase grăuncioare de polen.

Partea femeiască a florii, gineceul, este format din unul sau mai multe pistiluri. Pistilul are o parte mai îngroşată, numită ovar – în care se află ovulele, din care, după fecundare, se vor forma seminţele –, ce se continuă cu stilul al cărui vârf , de diferite forme, servind la prinderea grăuncioarelor de polen, e numit stigmat.

Obişnuit, într-o floare se găsesc ambele organe sexuale (hermafrodite), dar sunt şi flori unisexuate, pe o aceeaşi plantă sau pe plante diferite (dioice); sunt şi plante pe care se află atât flori hermafrodite cât şi unisexuate (morcovul).

Majoritatea florilor au pe o tulpină mai multe flori, care alcătuiesc inflorescenţe, care pot fi racemoase sau cimoase.

Inflorescenţele racemoase sunt alcătuite din flori prinse lateral pe tulpină sau pe ramuri ai căror muguri terminali sunt vegetativi; la aceste flori înflorirea are loc de la baza tulpinii spre vârf. În funcţie de formă, inflorescenţele racemoase sunt de mai multe tipuri: spicul, format din flori sesile, racemul, în care florile au pediceli de aceeaşi lungime, corimbul, cu florile având pediceli de lungimi diferite, dar cei de la bază mai lungi, încât florile ajung la acelaşi nivel, umbela, cu florile având pediceli egali ce pleacă din acelaşi loc, capitulul, de formă sferică, pedicelii florilor fiind foarte scurţi, calatidiul, cu flori sesile prinse pe un receptacol al inflorescenţei (păpădia).

La florile cu inflorescenţe cimoase mugurele terminal dă naştere unei flori singulare, celelalte flori formându-se din muguri laterali; înflorirea are loc de la vârful plantei spre bază şi de la centru spre exterior.

Evident, numeroase plante prezintă combinaţii de astfel de tipuri de inflorescenţe.

Fructul provine din transformarea pereţilor ovarului şi ascunde în interior una sau mai multe seminţe.

Forma sau consistenţa ţesutului alcătuitor sunt deasemenea criterii de recunoaştere a speciilor; desigur nu la îndemâna profanilor.

Unele fructe sunt uscate (capsula, silicva, păstaia, folicula, nuca, achena, cariopsa, samara etc.) sau cărnoase (baca, drupa, poama etc.).

Sămânţa are şi ea suficiente caracteristici care o diferenţiază de la o plantă la alta, constituind, fireşte, criterii taxonomice (clasificare a plantelor), de care se pot însă folosi, de regulă, doar specialiştii.