Munții Tarcăului – prezentare generală

Localizare

Munţii Tarcăului aparţin grupei centrale a Carpaţilor Orientali şi au ca vecini: Munţii Ceahlău şi ai Stânișoarei în nord, Munții Hășmaș în vest, Munții Ciucului, ai Berzunțiului și Depresiunea Comănești în sud, Subcarpații Bistriței și ai Tazlăului în est. De munţii Ceahlău sunt despărțiți de valea Bicazului, iar de cei ai Stânișoarei, precum și de Subcarpații Bistriței de valea Bistriței. Tazlăul și afluentul său, Tazlăul Sărat, îi delimitează față de subcarpații omonimi. Șaua Moinești (480 m) îi leagă de Munții Berzunți. La sud, Trotușul îi desparte de Munții Ciucului și, tot valea Trotușul, cu cea a afluentului său,  Ormenișul, a căror confluență marchează centrul Depresiunii Comănești, îî țin departe de Plaiurile Nemirei și de cele sud-vestice ale Munților Berzunți. În fine, la vest, Valea Rece, afluent al Trotușului, și Dămucul, tributar Bicazului, formează granița cu Munții Hășmaș cu care Munții Tarcăului comunică (direct) prin Pasul Ilie (1165 m) și, astfel, (indirect) cu ceilalți … Orientali !

Geologie

Teritoriul ocupat de Munţii Tarcăului e constituit în întregime din depozite sedimentare de vârstă cretacică şi paleogenă ale flişului, cel intern, respectiv cel extern, repartizate inegal, prezentându-se din punct de vedere tectonic sub forma unor pânze de şariaj, etalate de la vest la est, având lățimi variabile, de la 1 km la 20 km, neuniforme nici în cadrul aceleași pânze.

Flişul intern, cretacic, corespunde unei succesiuni de trei pânze de şariaj (Ceahlău, Teleajen și Audia), reprezentând orizonturi cu compoziţii litografice relativ diferite, inclusiv ca rezistență la eroziune: șisturi grezoase, calcare subțiri; şisturi negre; marnocalcare; domină stratele de gresii dure de Cotumba ce alcătuiesc pânza de Teleajen, căreia îi corespunde zona înaltă Cotu-Bolavanu-Ardelea.

Flişul extern, paleogen, aflorează în zona mediană sub forma unor pachete masive de gresii de Tarcău. Marea rezistenţă la eroziune a gresiei de Tracău explică relieful înalt ce-i corespunde, evidențiat cu deosebire prin culmile Grindușu-Ciudomir și Cracu Geamăna-Goșmanu.

În sectoarele nord-estic și sud-estic – cu un relief mai coborât -, de sub Pânza de Tarcău, apar șisturi bituminoase de tipul gresiei de Kliwa ce apațin pânzei de Vrancea.

Geografie

Aspectul general şi fundamental al reliefului Munţilor Tarcăului, amprentat, fireşte, de structura lor geologică, este aceea de puternică fragmentare. Dacă ar fi să distingem o ceea ce s-ar numi o culme principală (i-am spune, mai degrabă, trunchi principal), am evidenția-o pe cea racordată la Munții Hășmaș: are un parcurs sinuos spre vest, până după cel mai înalt vârf al întregului masiv, Grindușul – 1664 m -, iar din vârful Bâtca Răchitei se desface în două brațe, la fel de puternice, Culmea Goșmanu, direcționată spre nord, și Culmea Geamăna-Runcu Stânelor, spre sud, ambele cu înălțimi comparabile. Cea de a doua realizează racordul cu Munții Berzunți.

Din culmea principală se desprinde și alte braţe tentaculare: spre nord, Muntele Lung, Măierușul și Ardelea, iar spre sud, Orodicu, Ciodomiru și Preluca Tâlharului. Pe primul și pe ultimele două le vom trata ca pe niște culmi secundare. Culmea Ciudomirului se remarcă prin prezența celor mai înalte vârfuri din Munții Tarcăului: după Grindușu, pe care l-am mai pomenit, Ciudomiru este al doilea în clasament, cu cei 1649 m ai săi; mai mult de atât, pe această culme se înalță toate vârfurile masivului, de peste 1600 m.  Cele două brațe terminale ale trunchiului principal, Goșmanu și Geamăna-Runcu Stânelor au și ele arborescențe relativ elaborate. Ca o particularitate, Culmea Goșmanu are un aspect asimetric:  în tim ce ramurile ei apusene sunt foarte scurte, cele intinse spre răsărit reprezintă trei interfluvii lungi, foarte puțin ramificate (Tazlău-Nechit, Nechit-Iapa, Iapa-Calu), dar și unul (Calu-Bistrița) sinuos și cu o ramificație complexă. Culmea Geamăna-Runcu Stânelor are, în schimb o ramificație bazală, formată din trei brațe vestice scurte, totuși, cât de cât semnificative, prinse între afluenții mai importanți ai Asăului (Izvorul Alb, Pârâul Negru, Asăul Mic), și unul (Geamăna-Măgura Mare) cu o dezvoltare total asimetrică determinată de specificul bazinului hidrografic al Tazlăului de la izvoare și până la confluența cu Tazlăul Sărat; astfel s-a diferențiat o subunitate cu o ramificație aproape unilaterală (estică): Munceii Uture.

Putem da însă și o altfel de descriere a morfologiei masivului evidențiind ca structură principală potcoava culmilor ce acoperă bazinul hidrografic al Tarcăului, numindu-le secundare pe cele dispuse radiar, în exteriorul ei: Orodicul, Slatina, Ciudomiru, Preluca Tâlharului, Bâtca Răchitei-Geamăna (cu substructurile, Runcu Stânelor, Măgura Mare, Munceii Uture), Comarnic-Ciunget, Ghitioana-Sihla, Murgoci-Zburătoarea și Murgoci-Cernegura.

 

 

 

Culmea principală este totodată o cumpănă de ape de ordin major, despărţind cele două bazine hidrografice principale ce drenează apele ce izvorăsc din Munţii Tarcăului: al Trotuşului, ai cărui principali afluenți sunt Valea Rece, Tărhăușul, Asăul și Tazlăul, şi al Bistriței, ce adună apele “nordice” ale masivului prin intermediul Dămucului, Tarcăului, Oanțului, Calului, Iepei, Nechitului, amintindu-i, și în acest caz, doar pe cei mai importanți.

Culmea Comarnic-Ciunget, interfluviu între Nechit și Tazlău, completează culmea principală în sensul separării celor două bazine hidrografice.

Turism

Din punct de vedere al interesului, Munţii Tarcăului se află cumva la periferia turismului montan, din motive relativ obiective: cvasiîmpădurirea culmilor sale  – și, de aici, lipsa de spectaculozitate -, precaritatea amenajărilor turistice.

Totuşi, culmile, chiar prea puțin semeţe de la periferiile vestică și sudică, dar cu plaiuri largi, acoperite de păşuni sau fâneţe ţesute cu numeroase specii de flori, de primăvară până toamna, cu vaste panorame deschise spre cele patru zări, ar putea fi un atu pentru ca și acești munți să intre în atenţia montaniarzilor, măcar ca un răspuns la nevoia unor drumeţii mai calme (eventual, între două ture “tari”!). Dar și drumețiile pe culmile mai înalte – e adevărat, în cea mai mare parte împădurite – își au farmecul lor, ce poate fi descoperit … doar la fața locului, căci nu lipsesc poienile, unele acoperind versanți întregi, iar ici se ițesc promontorii stâncoase cu belvederi surprinzătoare; ceva mai încolo poteca se anină de vreo creastă cu fiori de adrenalină. Apoi, mai sunt surprizele: lacurile atât de bine ascunse, de aceea atât de neștiute, cascade ce rup neanunțat și spectaculos calmul, ce pare generalizat al, văilor.

Traseele pe care le propunem, în aceşti munţi, toate pentru drumeţii de o zi, acoperă exhaustiv masivul, plecând din diverse puncte de acces aflate pe tot perimetrul lor. Le-am căutat pe cele la care accesul este înlesnit în primul rând de reţeaua periferică de drumuri publice, completată însă, în câteva situații, de drumuri forestiere.

În intenția noastră de a-i face cunoscuţi, turistic vorbind, in integrum, ne asociem demersurilor de scoatere a lor din anonimat ce animă câteva site-uri ori bloguri de pe Internet (http://ro.wikipedia.org/wiki/Muntii_Tarcau, http://amfostacolo.ro/prin-muntii-tarcaului).

Bibliografie:

1. Brânduș, Costică & Grasu, Constantin – Munții Tarcău – ghid turistic, Editura Sport-Turism, București, 1987
2. DIMAP Bt. – Munţii Tarcăului şi Depresiunea Ghimeș-Făget – hartă turistică – 1: 60.000, Budapesta, 2006
3. Roşu, Alexandru – Geografia fizică a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
4. Săndulescu, Mircea – Geotectonica României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1984
5. Văcăraşu, Iulia – Valea Trotuşului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Muntii_Tarcau