Relaţii între numele ştiinţifice ale plantelor şi autorii lor

Argument

În ciuda faptului că botanica pare uneori o ştiinţă complicată pentru amatori (ca noi), referindu-ne, în speţă, la domeniul clasificării plantelor, pătrunzând câte puţin în „tainele” ei vom găsi  câteva reguli stricte şi destul de clar enunţate, din păcate, înecate într-un ocean de informaţie adesea ambiguă, incompletă, neglijentă, contradictorie, care afectează clar rigurozitatea clamată. Credem că, în lipsa unor materiale ale unor voci româneşti, autorizate în domeniu, excepţie făcând lucrările tipărite la care muritorul de rând are cu greu acces, modestele informaţii, venite fie şi din partea unor nonbotanişti, ar putea fi utile şi altor amatori care au ambiţia să descifreze „cabalistica” numelor plantelor.

Metoda tipului

Numele diferitelor grupe taxonomice se bazează pe metoda tipului, prin care un anumit reprezentant al grupului este sursa numelui grupului. Acest  reprezentant este numit tip nomenclatural sau simplu, tip, iar metodologia este numită tipificare. Nu este necesar ca tipul să fie cel mai … tipic membru al grupului, el fixează numai numele taxonului particular dar cei doi rămân asociaţi în permanenţă. Tipul poate fi numele corect (cum e în marea majoritate a cazurilor) sau chiar un sinonim al său.  Astfel, numele familiei ceaiului (Theaceae) este derivat de la sinonimul Thea (ca nume de gen), deşi numele corect, acum, al genului, este Camellia.
Holotipul
Este un specimen particular sau o ilustraţie folosite de autor ori desemnate de autorul speciei, pentru a reprezenta un tip nomenclatural al speciei. Pentru a fi propus pentru tipificare, un specimen poate fi o colecţie, ori o parte de coleccţie a unei singure specii  sau a taxonului infraspecific, fără a ţine cont de de componentele uzate. Poate consta dintr-o singură plantă, părţi ale uneia sau mai multor plante, sau din mai multe plante.
Un specimen poate fi montat pe o foaie simplă de ierbar, sau în preparate echivalente precum cutii, pachete, lame microscopice.
Specimenele tip ale numelor taxonilor se prezervă permanent şi nu trebuie să fie plante vii sau culturi (de ciuperci, alge)
Isotipul
Este un specimen care este un duplicat al holotipului, colectat din acelaşi loc, în acelaşi timp şi de aceeaşi persoană. Adesea numărul de colecţie este, de asemanea, acelaşi cu al holotipului, diferenţiat prin a, b, c etc.
Sintipul
Este oricare dintre două sau mai multe specimene citate de autor, când holotipul nu este desemnat, sau oricare dintre două sau mai multe specimene simultan desemnate ca tip. Duplicatul unui sintip este un isosintip.
Paratipul
Un paratip este un specimen citat în protolog (ansamblu de referinţe bibliografice asociate cu folosirea unui termen sau descrierea unei plante) care nu este nici holotip, nici isotip, nici sintip, dacă două sau mai multe specimene au fost desemnate simultan ca tipuri.
Lectotip
Este un specimen sau oricare alt element selectat din materialul originar citat de autor, când holotipul nu a fost iniţial selectat ori când holotipul nu mai există.
Neotipul
Este un specimen sau o ilustraţie selectate să servească drept tip nomenclatural, atâta timp cât materialul pe care numele taxonului se bazează lipseşte. Poate fi un specimen sau o ilustraţie selectate când nu există holotip, isotip, paratip sau sintip.
Epitip
Este un specimen sau o ilustraţie selectate să fie folosite drept un tip interpretativ când holotipul, lectotipul, sau neotipul desemnat anterior, sau tot materialul originar asociat cu un nume valid publicat, este demonstrabil ambiguu şi nu poate fi identificat pentru propunerea unei aplicaţii precise a numelui taxonului.
Topotipul
Este, adesea, numele dat unui specimen colectat din acelaşi loc de unde a fost colectat iniţial holotipul.

Citarea autorului

Pentru ca un nume să fie complet, să aibă acurateţe şi să fie verificabil, trebuie să fie însoţit de numele autorului (autorilor) care a (au) publicat primul (primii) numele valid. De regulă, numele autorilor sunt abreviate, ex: L. pentru Linnaeus, Hook. pentru William Hooker, Hook.f. pentru Sir J. D. Hooker (f.= filius = fiu), DC. pentru A. P. de Candolle, iar A.DC. Pentru Alphonse de Candolle etc.
– un singur autor
Numele unui singur autor urmează numele speciei (sau al altui taxon) când un singur autor a propus un nume nou (ex: Solanum nigrum L.).
– mai mulţi autori
Numele a doi sau mai mulţi autori pot fi asociate cu numele unei specii, pentru o varietate de motive. Aceste situaţii diferite sunt prezente prin citarea autorilor în mod diferit.
Folosirea conjuncţiei ”et” sau a semnului grafic ”&” / et. al.
Când doi sau mai mulţi autori publică o specie nouă sau propun un nume nou, numele lor sunt legate prin conjuncţia ”et” (ex: Delphinium viscosum Hook.f. et Thomson) sau „et. al.” (et aliorum = şi alţii), în acest ultim caz fiind specificat doar primul autor.
Folosirea parantezelor rotunde
Regulile nomenclaturii botanice menţionează că, oricând numele numele unui taxon este schimbat prin transferul de la un gen la altul sau prin urcarea sau coborârea nivelului taxonului,  epitetul originar ar trebui să fie reţinut. Numele taxonului păstrător al epitetului este numit basionim. Numele autorului (autorilor) originar (originari) se pune (pun) între  paranteze, iar autorul (autorii) care a (au) schimbat numele în afara prantezei (ex: Cynodon dactylon (Lin.) Pers., e bazat pe basionimul Panicum dactylon L., numele originar pentru specie).
Folosirea lui ”ex”
Numele a doi autori sunt legate prin ”ex” când primul autor a propus un nume, care a devenit valid numai prin publicarea acestuia de către al doilea autor, primul neîndeplinind toate sau unele cerinţe  ale codului nomenclatural (ex: Cerasus cornuta Wll. ex Royle).
Folosirea lui ”in”
Numele autorilor sunt legate prin ”in” când primul autor a publicat o nouă specie sau un nume în publicaţia altui autor (ex: Carex kashmirensis Clarke in Hook.f.: Clarke a publicat această nouă specie în Flora of British India al cărei autor era Sir J. D. Hooker).
Folosirea lui ”emend”
Numele a doi autori sunt legate prin ”emend” (emendavit = persoană care face o corecţie) când al doilea autor face câteva schimbări în diagnoză (descrierea ştiinţifică concisă numai a principalelor caractere ale unui taxon fără a altera tipul) sau în circumscriere (definirea limitelor unui grup taxonomic) (ex. Phyllanthus L. emend. Mull.).
Folosirea abreviaţiei „auct. non”
În situaţia în care numele unei specii a fost greşit folosit sau interpretat, încât taxonul este eronat identificat cu numele respectiv şi nu în sensul autorului originar, numele respectiv cu specificaţia „auct. non” urmată de numele autorului originar este asociat prin sinonimie cu numele corect al unei alte specii (ex: Cerastium glomeratum Thuill. a fost greşit identificată de o serie de autori cu Cerastium viscosum L.; de aici, numele Cerastium viscosum auct. non L. care se referă la aceste identificări, el fiind în lista de sinonime ale speciei acceptate Cerastium glomeratum Thuill.).
Folosirea negaţiilor „non, nec”
Negaţia „non” urmează ultimul nume al listei de autori ataşate unei specii şi precede o specificaţie de omonim sau isonim, ulterioare; „nec” precede orice alt omonim sau isonim adiţional. Pentru clarificarea omonimiei sau isonimiei se poate ataşa numelui unui autor anul publicării.
Folosirea lui ”sensu”
Cuvântul, pus între numele acordat unei specii şi cel al autorului, se referă la o eroare de identificare a unei specii introduse deja de un alt autor, un astefel de nume fiind trecut în lista de sinonime ale unei unei specii pe care, corect, o reprezintă (ex: Circaea canadensis sensu Fernald non (L.) Hill este un sinonim pentru Circaea x intermedia Ehrh.; adevărata Circaea canadensis, a fost descrisă de Hill, fiind şi ea, acum, un sinonim pentru Circaea lutetiana L. subsp. canadensis (L.) Asch. et Magnus).
Folosirea abreviaţiei „p.p.”
Abreviaţia, ce provine din latinescul pro parte (în parte), este plasată după numele unui sinonim, indicând unii şi nu toţi indivizii identificaţi ca atare pentru o specie acceptată (ex: numele Gallium brandegeei A.Gray p.p. se referă la indivizi sinonimi cu taxonul Gallium trifidum L. subsp. subbiflorum (Wiegand) Puff, în timp ce cealaltă parte a lor, reprezintă taxonul Gallium trifidum subsp. trifidum).
Folosirea formulei „pro syn.”
Provenind din latină (pro synonima), abreviaţia desemnează un nume invalid propus ca sinonim al unui nume acceptat (ex: Udora verticilata (L.f.) Spreng. var. minor Engelm. ex Casp., nom. illeg., pro syn. reprezintă un sinonim pentru taxonul Elodea nuttallii (Planch.) H.St.John).
Folosirea parantezelor pătrate
Parantezele pătrate sunt folosite pentru a indica autorul iniţial al numelui. (ex: Numele generic Lupinus a fost publicat efectiv de Tournefort în 1719, înainte de 1753, data de începere a nomenclaturii botanice bazate pe lucrarea Species plantarum  a lui Linnaeus. Citarea genului este Lupinus [Tourne.] L.).
În cazul taxonilor infraspecifici, autorii sunt citaţi atât pentru epitetul specific, cât şi pentru cel infraspecific (ex: Acacia nilotica (L.) Del. subsp. indica (Benth.) Brenan).
În cazul unui autonim (crearea unui nume de taxon de acelaşi nivel, care conţine numele taxonului imediat superior), epitetul nu poartă numele autorilor atâta timp cât se bazează pe acelaşi tip ca şi specia (ex: Acacia nilotica (L.) Del. subsp. nilotica).
Folosirea abreviaţiei “hort”
Cu această abreviaţie se desemnează un nume folosit în horticultură şi a cărui origine sau autor originar nu se cunosc (ex: Petunia x hibrida hort. ex E. Vilm. se referă la o petunie de grădină care în horticultură era numită Petunia x hibrida, fără a i se cunoaşte autorul şi căreia Elisa de Vilmin i-a publicat o descriere validă).
Folosirea ghilimelelor
Dacă un nume reprezintă o varietate cultivată, de grădină sau agricolă, a unei plante, varietatea necunoscută în sălbăticie, la numele său se adaugă un epitet specific pus între ghilimele (mai vechi, se folosea abreviaţia “cv”) (ex: Populus x jackii Sarg. “Gileadensis”).

Publicarea numelui

Numelui taxonului publicat pentru prima dată trebuie să îndeplinească cerinţe clare, astfel încât să devină nume legitim. Un nume valid publicat trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: Formularea
Un nume ar trebui să fie formulat corespunzător şi natura lui să fie indicată, printr-o abreviere potrivită, pusă după numele autorului:
– sp. nov. (species nova), o specie nouă pentru ştiinţă (ex: Tragopogon kashmirianus G.Singh. sp.nov. – publicată în 1976).
– comb.nov. (combinatio nova) pentru o combinaţie nouă, un nume schimbat, implicând epitetul basionimului, numele autorului originar fiind păstrat între paranteze (ex: Vallisneria natans (Lour.) Hara comb.nov. – publicat în 1974 şi bazat pe Physkium natans Lour. – publicat în 1790).
– comb. et stat. nov. (combinatio et status nova) pentru combinaţie şi statut nou, când o nouă combinaţie  este implicată în schimbarea statutului. Epitetul basionimului va fi folosit, în mod acordat,  în combinaţia intenţionată  (ex: Caragana opulens Kom. var. lecentiana (Hand.-Mazz.) Yakovl. comb et stat.nov. – publicat în 1988 şi bazat pe Caragana licentiana Hand.-Mazz. – publicat în 1993; noua combinaţie a implicat schimbarea statului pentru specia  Caragana licentiana într-o varietate a speciei Caragana opulens Kom.).
– nom. nov. (nomen novum) pentru nume nou, când numele nou este replasat şi epitetul său nu poate fi folosit în numele nou (ex: Myrcia lucida McVaugh – publicat în 1969 pentru a înlocui Myrcia laevis O.Berg – publicat în 1862 –, un omonim  nelegitim pentru Myrcia laevis G.Don – publicat în 1832).

Respingerea numelor

Procesul de selectare a numelui corect pentru un taxon implică identificarea numelor ilegale, şi pe acelea care nu îndeplinesc regulile nomenclaturii botanice. Un nume legitim nu trebuie să fie respins doar pentru că acesta sau epitetul lui este impropriu sau dezagreabil, ori pentru că alt nume este preferat, mai bine cunoscut,  sau şi-a pierdut semnificaţia iniţială. Numele Scilla peruviana L. – publicat în 1753 – nu poate fi respins doar pentru că specia nu creşte în Peru.
Una sau mai multe dintre situaţiile de mai jos conduce la respingerea numelui, situaţia fiind consemnată abreviat (nom illeg. – nomen illegitimum, nom. inval. – nomen invalidum sau nom. exclusa – nomen exclusum) cu sau fără precizări suplimentare, legate de situaţii precum:
– nomen nudum (nom. nud.): un nume care nu este însoţit de descriere (ex: Multe nume publicate de Wallich în catalogul său (“Wall. Cat.” – 1812) erau nomen nudum; acestea fie au fost validate de un alt autor prin adăugarea descrierii, fie că la acea dată numele era deja folosit pentru altă specie de un alt autor, situaţii în care nomen nudum, chiar validat, este respins şi un nou nume este găsit).
– numele nu a fost efectiv publicat, nu a fost formulat adecvat, lipseşte tipificarea sau este fără diagnoză latină.
– tautonim: Chiar dacă Codul Zoologic poate alătura, în numele binomial, un epitet specific identic cu cel al  numelui generic (ex: Bison bison), astfel de nume constituie tautonime în botanică (ex: Malus malus) şi sunt respinse. Numele din tautonime, pentru a fi respinse, trebuie să fie perfect identice (ex: nume precum Cajanus cajan sau Sesbania sesban nu sunt tautonime şi, ca atare, nu sunt respinse). Repetiţia epitetului specific ca epitet infraspecific nu este considerată tautonomie ci un autonim legitim (ex: Acacia nilotica subsp. nilotica).
– omonimul ulterior: Chiar dacă un taxon ar avea un nume corect, codul nomenclatural nu îi atribuie acelaşi nume folosit şi pentru alt taxon, diferit. Dacă astfel de taxoni există ei sunt omonime. Cel care este publicat mai timpuriu este denumit omonim timpuriu/anterior, iar cel publicat mai târziu este omonim ulterior. Codul respinge omonimele ulterioare, chiar dacă omonimul anterior este ilegitim (ex: Zizyphus jujuba Lamk. – publicat în 1789 a fost mult timp folosit ca nume corect pentru fructul cultivat jujuba. Acesta este omonim ulterior al speciei înrudite Zizyphus jujuba Mill. – publicat în 1768. Binomialul Zizyphys jujuba Lamk.a fost respins iar jujuba este numit corect Zizyphus mauritiana Lamk. La fel, deşi numele anterior pentru migdal este Amygdalus communis L. – publicat în 1753, când a fost transferat în genul Prunus, primind numele  Prunus communis (L.) Arcang. în 1882, a devenit astfel omonimul ulterior al lui Prunus communis Huds. – publicat în 1762, care este o specie de prun; astfel, Prunus communis (L.) Arcang. a fost înlocuit de Prunus dulcis (Mill.) Webb – publicat în 1967, ca nume pentru migdal). Când două sau mai multe nume generice sau specifice bazate pe tipuri diferite au nume atât de asemănătoare, încât ar putea fi confundate, acestea sunt tratate ca omonime.
– isonimul ulterior: Când acelaşi nume, bazat pe acelaşi tip, a fost publicat independent, în momente diferite de către autori diferiţi, atunci doar cel publicat mai înainte, aşa-numitul ”isonim” are statut nomenclatural. Numele va fi citat întotdeauna în legătură cu locul său originar, al publicării valide, iar isonimele ulterioare nu pot fi luate în considerare. (ex: Baker – în 1892 –  şi Christensen – în1905 – au publicat, independent, numele Alsophila kalbreyeri ca substitut pentru Alsophila podophylla Baker. Astfel, Alsophila kalbreyeri, publicat de Christensen, este considerat un isonim ulterior pentru  Alsophila kalbreyeri Baker, fiind fără un statut nomenclatural.
– nomen superfluum (nom. superfl.): Un nume este ilegitim şi trebuie să fie respins dacă acesta a fost sperfluu atunci când a fost publicat, adică dacă taxonul la care a fost aplicat includea tipul numelui sau epitetul care ar fi trebuit să fie adoptat conform regulilor (ex: Astfel, pentru Physkium natans Lour. – publicat în 1790 – când a fost transferat în genul Vallisneria, epitetul natans ar fi trebuit reţinut, dar Jussieu a folosit numele Vallisneria physkium Juss., care a devenit superfluu. Specia s-a numit corect, prin acord, Valissneria natans (Lour.) Hara, în 1974). O combinaţie bazată pe un nume superfluu este, de asemenea, ilegitimă (ex: Picea excelsa (Lam.) Link. este un nume ilegitim superfluu căci s-a bazat pe sinonimul Pinus excelsa Lam., din 1778, dat pentru Pinus abies L. – publicat în 1753; combinaţia legitimă sub denumirea Picea este, astfel, Picea abies (L.) Karst. – publicată în 1880).
– nomen ambiguum (nom. ambig.): Un nume este respins dacă este folosit cu sens diferit de diferiţi autori şi a devenit o sursă de erori persistente. (ex: numele Rosa villosa L. A fost respins, deoarece a fost aplicat la mai multe specii diferite şi a devenit o sursă de erori).
– nomen confusum (nom. confus.): Un nume este respins, dacă se bazează pe un tip constând din două sau mai multe elemente discordante, astfel încât este dificil de selectat lectotipul.
– nomen dubium: (nom. dub.): Un nume este respins, dacă este dubios, adică acesta este o aplicaţie incertă fiindcă este imposibil să se stabilească taxonul la care ar trebui să se refere (ex: Linnaeus, în 1753, a atribuit numele  Rhinanthus crista-galli unui grup de câteva varietăţi, pe care mai târziu le-a descris sub nume separate, respingând el însuşi numele Rinanthus crista-galli L.; un număr de autori ulteriori au continuat, totuşi, să folosească acest nume în diferite ocazii, până când Shwarz, în1939, l-a listat ca nomen dubium şi, în final, a fost respins.
– nume bazat pe monstruozitate: Un nume poate fi respins dacă se bazează pe o monstruozitate rezultată dintr-o deviere genetică (ex: Numele generic Uropedium Lindl. – publicat în 1846 – se baza pe monstruozitatea speciei care acum se numeşte Phragmidium caudatum (Lindl.) Royle, nume dat în 1896; numele Uropedium Lindl. a fost respins. Şi numele Ornithogallum fragiferum Vill. se bazează pe o monstruozitate şi este respins).
– nomina conservanda (nom. cons.) = nume coservat: Stricta aplicare a principiului priorităţii a rezultat din numeroasele schimbări de nume. Pentru a evita schimbările numelor familiilor şi a genurilor bine cunoscute – îin special ale acelora care conţin multe specii – o listă de conservare a numelor generice şi de familie a fost pregătită şi publicată conţinând schimbările relevante. Astfel nomina conservanda sunt cele folosite ca nume corecte ce înlocuiesc nume legitime anterioare care au fost respinse, specificate ca nomina rejicienda (nom.rejic.) = nume rejectate (ex: Familia Theaceae D.Don, nume publicat în 1825, este cea conservată, în dauna familiei Ternstroemiaceae Mirbe, cu numele publicat în1813).
În ciuda numeroasele proteste ale botaniştilor agronomi şi ale horticultorilor, revoltaţi de frecventele schimbări de nume provocate de principiul priorităţii, taxonomiştii, pentru o lungă perioadă, nu au fost de acord asupra conservării numelor la nivel de specie. Descoperirea că Triticum aestivum nu ar fi numele corect pentru grâul comun i-a convins pe taxonomişti să îşi dea  acordul, la Congresul de la Syney din1981, în legătură cu prevederea conservării numelor speciilor de importanţă economică. Rezultatul a fost că Triticum aestivum L. a fost primul nume de specie declarat conservat, la Congresul de la Berlin din 1987, şi publicat în codul nomenclatural din 1988.
Abreviaţia nom. utique rej. se referă la numele respinse din alte motive decât opoziţia cu un nume conservat, iar abreviaţia nom. rej. prop. specifică un nume propus spre respingere.

Numele hibrizilor

Hibriditatea este indicată prin folosirea semnului înmulţirii (x) sau prin adăugarea prefixului ”notho-” la termenul care indică nivelul taxonului, nivelul principal fiind nothogenul şi nothospecia. Un hibrid între taxoni se indică prin plasarea semnului ”x” între numele componentele numelui, întreaga expresie numindu-se formulă hibrid (ex: Agrostis x polypogon).
Variantele infraspecifice sunt numite nothosubspecii şi nothovarietăţi (ex: Salix rubens nothovar. basfordiana).
Folosirea abreviaţiei “pro nm.”
Provenind din greacă (pro nothomorphos), termenul şi abreviere subsecventă, se folosesc pentru a desemna plante al căror nume originar descria un hibrid (ex: Carex x saxenii Raymond var. dumanii (Lepage) B.Boivin, pro nm. reprezintă, de fapt, o specie de sine stătătoare).
Folosirea abreviaţiei “pro sp.”
Folosirea acestei abreviaţii are sens contrar celui descris mai sus, ajutând la construirea unui nume care, originar, constituia o specie, ulterior descoperindu-se că e vorba de un hibrid (ex: Circaea x intermedia Ehrh., pro sp., numită iniţial de Ehrhart Circaea intermedia, este, de fapt, un hibrid între Circaea alpina L. şi Circaea lutetiana L.).