De la Onești spre munții Tulgheșului: una, alta, de pe drum !

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la informația de pe acest site vă oferim un … ghid de utilizare, executând click aici !

Miniexpediția <Tulgheș-2014>, în Munții Bistriței și ai Giurgeului.
– obiective de pe drumul dus-întors Onești-Tulgheș.

Atenție: Imaginile au ipostaze de zoom, accesibile cu câte un click executat pe ele !

1, 4 mai 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1. Muzeul memorial <Ion Creangă> – Humulești

Humuleștiul este astăzi un cartier al orașului Târgu Neamț; Ozana, “cea frumos curgătoare”, îl desparte de orașul propriu-zis.

Casa în care s-a născut, la 1 martie 1837 sau, mai probabil, la 10 iunie 1839, Ion Creangă și în care acesta a copilărit până pe la 15 ani, când a plecat la Școala Catihetică din Fălticeni a fost construită în 1830, de bunicul său din partea tatălui, Petrea, zis și Ciubotariu(l); acesta i-a dat-o ca dar de nuntă fiului său, Ștefan, la căsătoria cu Smaranda, fiica vornicului David Creangă din Pipirig/NT, mama scriitorului. Creangă e și numele cu care scriitorul este înscris la școala de la Fălticeni și pe care și-l va păstra toată viața, anterior fiind înmatriculat (la Școala Domnească de la Tg. Neamț)  și sub numele Ion Ștefănescu – după (pre)numele tatălui. După moartea părinților săi, casa va rămâne în posesia celei mai mici dintre surorile lui Creangă, Ileana, care o va lăsa Sofiei, fiică a Mariei – altă soră a scriitorului. Aceasta o va dona, în 1944, Asociației Învățătorilor din jud. Neamț, dar de casă se vor îngriji, până în 1951 , cînd va deveni propriu-zis muzeu, copiii Sofiei, Antonică și Zahei. [Informații suplimentare, pe excelentul site al muzeului: http://mmich.muzeu-neamt.ro/ !]

Casa e construită din bârne de stejar suprapuse, înnădite la colțuri în tehnica num ită “coadă de rândunică” – ceea ce conferă casei o bună rezistență – și acoperite cu un strat de lut și paie și unul de var. Acoperișul în patru ape, din draniță, bătut în piroane și cuie de tisă (un lemn dens, elastic, rezistent la apă), este prevăzut cu streșini late ce împiedică pătrunderea umezelii la structură. În acoperiș este practicat un mic orificiu pentru aerisire (“ursoaică”), ușa și ferestrele (ca …”geam” se folosea vezică de porc) fiind (inițial, mult mai) mici și decupate pe peretele de miazăzi, câte o fereastră fiind și pe pereții dinspre răsărit și apus.

Interiorul era format din două mici cămăruțe (una cu rol de tindă, din cealaltă se urca în pod) – premergătoare camerei mari – ce servea pentru toate activitățile – de zi și de noapte – ale unei familii numeroase; lângă soba mare, prevăzută cu spațiu de dormit în spate (unde copii se ascundeau când veneau musafiri – pentru care erau lavițe) se afla patul, lung și larg, să încapă toți cei 10 membri ai familiei; deși, se dormea și pe lavițe, iar câte unul trebuie să fi fost mereu în leagănul de alături.

Măsuța pe care se mânca era joasă, cu trei picioare. Cea din expoziție pare, mai degrabă, o piesă stil Biedermeier. De altfel, nu se poate trece peste oarecare dezamăgire, vizavi de lipsa de interes și de imaginație/neglijența/nepriceperea organizatorilor muzeului în a asigura, atât cât e posibil, autenticitatea și/sau atmosfera unei case țărănești din vremea copilăriei lui Creangă, evitând kitsch-ul amestecurilor și îngrămădelilor și readucând prefacerile ulterioare la starea originară.

 

 

La fel de neînțeles este și modul în care sunt expuse, în două anexe, diverse obiecte specifice gospodăriilor țărănești de atunci (dar nedispărute din folosință de prea mult timp): …

 

 

 

… după gratii, fără nici o consemnare (denumirile și rostul sunt, pentru cvasimajoritatea vizitatorilor, mistere, care se vor tot adânci de la o generație la alta) !

 

 

 

Gard în gard cu muzeul se află un așa-zis “parc tematic” (proprietate privată) unde sunt prezentate personaje din amintirile și poveștile lui Ion Creangă. De ce nu l-am vizitat ? Din … păcate !

 

 

Rezultatul vizitei la <Muzeul Popa> de la Târpești este prezentat pe muntesiflori-muzeu-popa !

2. Obiectivul următor a fost Cetatea Neamțului !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vedere din parcarea – cu plată – de la poalele Dealului Pleșu pe care se află cetatea !

 

 

 

 

 

 

 

Din spațiul comercial de la baza dealului, suim pe aleea …

 

 

 

 

 

… ce duce spre cetate, …

 

 

 

 

 

… trecând pe lângă picioarele …

 

 

 

 

 

 

… punții de acces …

 

 

 

 

…

 

 

 

…

 

 

 

…

 

 

 

 

 

… în incinta cetății …

 

 

 

 

 

 

… (detalii …

 

 

 

 

 

 

 

 

… ) !

 

 

 

 

 

 

 

În “sala de sfat și judecată” și în “camera de taină” !

 

 

 

 

 

 

 

Vederi de pe “terasa de sud” …

 

 

 

 

… !

 

 

 

 

 

“Monetăria” și “camera pârcălabului”, “bucătăria” și “camera de provizii” !

 

 

 

 

 

 

“Neagra temniță” !

 

 

 

 

 

 

 

 

Liberare !
[O colecție de tururi virtuale poate fi accesată pe http://mcntn.muzeu-neamt.ro/tur-virtual.html; pentru informații complexe despre cetate accesați http://cetateaneamtului.ro/ !]

 

 

 

3. La Grădina zoologică <Dragoș-Vodă> Vânători-Neamț

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reținem informațiile privitoare la cele două trasee de drumeție prin rezervația de zimbri, pe care sperăm să le implementăm în practică, dar cu o proximă ocazie. Acum ne mulțumim cu ce ne propusesrăm, doar să vizităm grădina zoologică !

 

 

 

Păsăret !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vecinele din sălbăticie par mai … degajate !

 

 

 

“Namilele” pădurilor noastre: ursul și mistrețul !

 

 

 

 

 

 

 

Țapi și căprioare !

 

 

 

 

 

 

 

Ciute și cerbi lopătari !

 

 

 

 

 

 

 

Zimbrii !

 

 

 

 

După scurtul periplu pe aleea dintre cuști și țarcuri te întrebi care e rostul unui asemenea … stabiliment !

 

4. Palatul Cnejilor

 

Din  DN 15 – Piatra Neamț – Tg. Mureș – se desprinde, în Bistricioara, semnalat și asfaltat, DJ 155F ce duce la Durău. Palatul Cnejilor este la 7 km de intersecție.

 

 

Palatul Cnejilor, de fapt ruinele sale, reprezintă o parte a unui monument istoric mai complex, Schitul Hangu, istoria sa suprapunându-se, de la un moment dat – chiar la propriu – peste cea a instituției de cult, pe care a anihilat-o; dar, paradoxal, fizic vorbind, din palat au rămas câteva ruine, biserica schitului e încă … bine mersi; și tot paradoxal, situl în cauză poartă numele palatului ruinat și nu al schitului … peren (prin biserica sa) !

 

Intrarea în incinta ansamblului ne conduce pe lângă așa-numitul turn de nord-est, și cu rol de locuință. El se adăuga unui sistem de puternice ziduri de apărare – din care n-a mai rămas aproape nimic – precum nici dintr-un al doilea turn, de dimensiuni mai mici, aflat în colțul de sud-est al incintei, în timpul acela ținând toate de Schitul Hangu. Era prin 1676, într-o vreme când familia Cantacuzino începuse achiziționarea de moșii de primprejurul schitului; chiar turnul cel mare, de nord-est, fusese construit de un Cantacuzino (din ramura Deleanu), marele vistiernic Toderașcu, și nu întâmplător: în 1672, Șerban Cantacuzino – viitor domn al Țării Românești între 1678 și 1688 – se refugiase aici, prigonit fiind de domnul de atunci al Țării Românești, Grigore I Ghica (1660-1664, 1672-1673). Mai târziu, în 1683, pentru însuși Toderașcu, Schitul Hangu a fost adăpost, pe când era urmărit de domnul Moldovei, Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683). După moartea lui Toderașcu, fiul acestuia, Ilie, repetă soarta tatălui, refugiindu-se în 1700 la Schitul Hangu, pentru a scăpa de Constantin Duca, fiul lui Gheorghe Duca, domn și el al Moldovei (1693-1695, 1700-1703), împotriva căruia uneltise.

Schitul Hangu are rădăcini legendare, împinse în vremea lui Alexandru cel Bun, pe când, un călugăr de la Mânăstirea Neamț, Silvestru, s-a retras în singurătate într-o poiană de la poalele Ceahlăului. Adunând în juru-i alți confrați, a ridicat în poiana de pe apa, numită, mai apoi, a Schitului, o bisericuță, întemeind ceea ce avea să se numească, mulți ani de atunci încolo, Sihăstria lui Silvestru sau Schitul (lui) Silvestru. Legenda schitului continuă cu viața și acțiunile unui alt sihastru, Peon, pornit de la Sihăstria lui Silvestru, întors aici la bătrânețe, după ce a ctitorit un schit pe culmea Ceahlăului, lui atribuindu-i-se instituirea zilei de 6 august (Schimbarea la Față), ca zi de hram a Muntelui Ceahlău (după modelul Muntelui Athos). Astfel, se explică cele două denumiri, Silvestru și Peon/Pion sub care apare în documente (primele din primii ani ai sec XVII), schitul ce avea să se numească Hangu abia după ce intră în alcătuirea moșiei cu acest nume. Biserica actuală a fost ctitorită de hatmanul Gheorghe Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), în anul 1639. Schitul, deja bine înzestrat de Ieremia Movilă (1595-1606), Ștefan Tomșa II (16111-1615, 1621-1623), Moise Movilă (1630-1631, 1633-1634), Vasile Lupu, cu numeroase terenuri, încă își extinde și își consolidează proprietățile până în sec. XVIII. Regresia așezământului monahal începe odată cu acapararea moșiei Hangu de către familia Cantacuzino, fiind practic desființat de urmașii urmașilor lui Toderașcu.

În 1791, un stră-stră nepot al lui Toderașcu, pleacă în Rusia unde primește, ca și urmașii săi, titlul de cneaz. Fiul său, Gheorghe, va reuși să intre în posesia unei părți însemnate din moșiile schitului, iar fiii acestuia, îi vor determina pe călugări să părăsească schitul, transformând așezământul într-o reședință nobiliară, cunoscută sub numele de Palatul Cnejilor; ei sunt cei care au ridicat turnul pătrat (numit și “al Domniței)” din colțul de nord-vest al incintei. Faima palatului a atras vizita a numeroase personalități culturale sau ale protipendadei vremii, constituind, se pare, chiar locul de desfășurare al acțiunii romanului Strigoiul Carpaților de Alexandre Dumas-tatăl. Dar palatul a fost și scena unor aventuri cât se poate de reale, fiind asediat în două rânduri: în timpul mișcărilor revoluționare de la 1848, când un grup de revoluționari, printre care, Vasile Alecsandri și Alecu Russo, s-a ascuns aici, și în 1852, la vânzarea prin licitație a palatului cnejilor cantacuzini, scăpătați, Smarandei Sturdza, aceștia refuzând părăsirea palatului cu prilejul …. punerii în posesie a noului proprietar; unul dintre cneji se sinucide, doi sunt arestați și deportați în Rusia ! Familia Sturdza nu l-a locuit și nici nu l-a întreținut, astfel că palatul s-a ruinat; doar biserica a supraviețuit, după plecarea călugărilor devenind biserică de mir pentru locuitorii satului Schit, azi Ceaahlău.
[Sinteză bazată, în principal, pe informații de pe ro.wikipedia.org și astra.iasi.roedu.net]

5. Biserica de lemn cu hramul Sf. Ana, aflată în cimitirul satului Ceahlău, datează din 1730, fiind ridicată de primii locuitori ai satului, parte dintre ardelenii pribegiți pe meleagurile nemțene în anii Uniației. Este o construcție remarcabilă prin câteva elemente: acoperișul cu “frângere de pantă” – specific ardelenesc -; absida rotundă a altarului care a impus îmbinarea prin “suprapunere jumătate pe jumătate” a bârnelor, în rest acestea sunt încheiate în “coadă de rândunică”; interiorul a fost pictat direct pe lemn, dar, din păcate, pictura nu s-a păstrat, rămânând doar vagi urme, restaurarea fiind imposibilă. [Alte informații, pe ziarullumina.ro !]

În biserica din cimitir nu se mai slujește din 1963, când a fost construită în preajmă o biserică din zid de piatră, dar cu turlele din lemn bogat ornamentate – o îmbinare eclectică, dar nu fără bun-gust; acoperișul a fost refăcut în stil “ștefanian” în anii 2003-2004 ! Piatra de temelie a bisericii fusese pusă din 1929, construcția fiind întreruptă din cauza celui de Al Doilea Război Mondial și reluată în 1958; planurile au fost ale arhitectului italian Iosif Berini. [Mai multe informații, pe ceahlau.iasi.mmb.ro !]
Atribuirea denumirii de “schit” ansamblului celor două biserici este improprie, confuzia fiind cauzată de întâiul nume al satului !

Aspecte din Tulgheș

 

 

 

 

 

Biserica de lemn, monument istoric, datează din 1828 (se mai vehiculează anul 1815 și chiar 1790; o cruce veche poartă pe ea anul 1778, fiind însă legată de existența unui lăcaș anterior), tinda fiind adăugată mai târziu (probabil, 1840). În biserică se mai slujește doar cu ocazia sărbătorii hramului, Sf. Arhangheli, când ar putea fi văzute picturile de pe bolta naosului (vezi aici, fotografii cu acestea !). [Informații de pe http://ro.wikipedia.org/]
– în incinta bisericii a fost amenajat un geoascunziș !

 

 

În curtea bisericii a fost amenajat în 1989 Cimitirul Eroilor, fiind reînhumați 49 de militari români căzuți în luptele purtate în zonă în Primul Război Mondial; fuseseră înmormântați, inițial, pe Muntele Higheș.

 

 

 

Spitalul de Psihiatrie din Tulgheș se află în cazărmi ale armatei austro-ungare din anii 1942-1944. Între 1950-1960 au fost găzduiți aici copii orfani din Războiul Civil din Grecia (1946-1949) – informații de pe tulghestv.ro !

 

 

Actuala biserică romano-catolică a fost construită în anii 1901-1902, dar primul așezământ al catolicilor din Tulgheș a fost o capelă ridicată în 1809.

 

 

 

 

 

 

Biserica ortodoxă de parohie, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, datează din 1882. În curte se află o interesantă criptă ce a aprținut unei familii de armeni!

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizavi de cele două biserici, la poalele Muntelui Higheș, se află “Casa cu Ceas”, despre care am aflat doar că e de … lemn (ceasul) !

 

 

 

 

Pentru a vedea fotoreportajele celor două trasee montane ale miniexpediției, unul în Munții Bistriței, celălat în Munții Giurgeu, executați click pe numele masivului muntos corespunzător – în construcție !

Pentru a vdea fotoreportajele traseelor din miniexpediția <Tulgheș – 2015>, în Munții Hășmaș,
pe Piatra Vitoș și pe Higheș, executați click pe numele obiectivului în cauză !

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la alte informații de pe acest site folosiți … ghidul de utilizare, executând click aici !