Munții Rodnei, în două zile și jumătate !

Atât le-am acordat celor mai înalţi munţi ai Orientalilor! Am socotit că le este suficient să-şi poată demonstra faima de Făgăraşi ai Răsăritenilor; că le sunt de ajuns cele două zile, câte una pentru fiecare dintre cele două vedete, Ineul şi Pietrosul, să-şi etaleze măreţia şi frumuseţea! Şi este adevărat că nu ne-au dezamăgit! I-am regăsit, după ani, la fel de maiestuoşi, misterioşi şi cu aceeaşi sălbatică frumuseţe, creându-ne impresia că abia s-au ridicat din adâncuri, că mai trebuie să treacă încă mult timp până când Natura îşi va desăvârşi lucrarea în ceea ce-i priveşte. Din păcate, sau din fericire, puţini sunt cei care se preumblă pe cărările lor, rămânând, încă, într-o neglijare nemeritată.
Am parcurs cele două trasee în circuit pe multe poteci nemarcate, cunoscute, unele, doar de păstori, pădurari şi…animale. Din acest motiv, vom insista cu detalii mai ales asupra unor asemenea segmente de traseu, aflate mai ”în umbră”. Cea mai mare parte a circuitelor se desfăşoară însă pe poteci marcate şi, de aceea, nu le vom descrie amănunţit, ci, vom detalia, şi în cazul lor, doar acolo unde sunt probleme de orientare şi puncte de interes. Parcurgerea sectoarelor  nemarcate necesită experienţă, simţ de orientare, studiul hărţilor, poate şi posesia unui GPS, şi … plecarea în traseu dis-de-dimineaţă.

Munţii Rodnei fac parte din grupa Nordică a Carpaţilor Orientali numită Carpaţii Bucovinei şi ai Maramareşului, fiind consideraţi munţi tineri, formaţi prin încreţirea scoarţei terestre. Sunt alcătuiţi din roci metamorfice (şisturi cristaline), au culmea principală (lungă de peste 50 km şi lată de 30-40 de m) orientată pe direcţia E-V, abruptă spre nord şi domoală spre sud. Înălţimile cele mai mari sunt atinse de vărfurile Pietrosul Rodnei (2303 m) şi Ineu (2297 m). Impresionează prin faptul că păstrează pregnant urmele gheţarilor cuaternari, evidenţiate prin circuri glaciare, Lala, Negoiescu, Buhăiescu etc. Deţin recordul pentru cea mai mare cascadă din ţară (Cascada Cailor) cu o cădere de apă de peste 80 de m, treapta superioară având peste 16 m înălţime, şi la cel mai  înalt pas din Carpaţii României, Pasul Prislop, aflat la 1416 m.

Ziua I, a Ineului: Pasul Prislop  (1416m)– valea Bârjabei – valea Putredei – valea Toloacei – Tarniţa lui Putredu – Coasta Netedă – Şaua Ineului – Vf. Ineu – Şaua cu Lac – Râpa Coasta Netedă – Tarniţa lui Putredu – Vf. Omului – Vf. Gărgălău – Şaua Gărgălău – Poiana Ştiol – Poiana Prislopului – Pasul Prislop. Durată: 14 ore; dificultate: mediu +, datorită lungimii sale.

Am plecat din Pasul Prislop (1416 m), aflat pe DN 18,  la 10 km de Staţiunea Borşa (unde ne-am fixat “tabăra de bază”), mai precis, din cotul primei curbe de după Pasul Prislop (spre est) unde am găsit şi spaţiu suficient pentru parcare. Trebuie să remarcăm un drum forestier care se lasă aici din Poiana Prislopului, pentru că pe el ne vom întoarce. Din arcul curbei amintite  coborâm în dreapta şoselei, prin stânga unei clădiri în construcţie (în spatele ei e în curs de amenajare o minipârtie de schi), spre valea Bârjabei care abia şi-a  adunt apele din izvoare difuze. La început, mergem un timp pe malul ei stâng la câţiva metri buni deasupra albiei, pe o potecă de oi, apoi, pe un drum de tractor ce ne coboară la firul apei, printr–un parchet defrişat. Până la confluenţa Bârjabei cu Bistriţa Aurie traseul se desfăşoară prin albie, fiind presărat cu… obstacole (trunchiuri, stânci, mici săritori, urme ale unor tecute viituri) minore însă. Abia pe ultimii metri ai văii se conturează o potecă înierbată, de fapt, terasamentul unui drum de exploatare ce suie pe Bâtca Prislopului care reprezintă versantul drept al Bârjabei; cel stâng, pe care e trasat DN 18, e numit ca şi valea, (Muntele) Bârjaba. La ieşirea de pe vale constatăm că drumul prin albie,  până la confluenţa cu Bistriţa Aurie, a durat o oră. De aici mergem pe un drum forestier (ce îşi are capătul din aval pe DN 18, cu 3 km mai jos de confluenţa cu Bârjaba) de pe malul stâng al Bistriţei Aurii. Înaintăm pe el cam jumătate de kilometru în amonte până la confluenţa Bistriţei Aurii cu un afluent de dreapta, pârâul Putreda. În zona de confluenţă se aşterne o poiană largă unde se aflau, cu ceva ani în urmă, mai multe cabane ale unui canton silvic, din care doar una, ce mai supravieţuieşte cu chiu cu vai, adăposteşte pe timp de vară culegătorii de fructe de pădure. Aici facem  un scurt  popas ca să consultăm harta şi, mai ales, pentru a ne energiza; fiecare în felul său. Pornim din nou la drum, spre sud, pe valea Putredei.

Cale de 3 km mergem fără griji, pe drumul aproape plan, în stare bună, când pe un mal al pârâului, când pe celălalt. Străbatem valea largă, cu luminişuri ce ne oferă adesea perspectiva crestelor cu înălţimi de peste 2.000 de metri, iar după aproape o oră, intrăm într-o poiană ceva mai deschisă, trecem pârâul Toloaca, un afluent de stânga al Putredei, şi începem să urcăm mai serios. Dacă până acum abia am câştigat 100 de metri în altitudine, vom mai lua în altitudine, rapid, încă 50 de metri, doar după 400 de metri de drum. De la confluenţa Putreda-Toloaca, am suit, cum spuneam, ceva mai … adevărat, prin pădure, departe de ambele pâraie. Drumul se ramifică: braţul ce păstrează direcţia “înainte” suie pe valea Putredei, cu care se va întâlni curând (după 500 m), ajungând în cele din urmă în căldarea Putredei, prinsă (de la est la vest) între Piciorul Tomnatecului, Coasta Netedă şi Piciorul Coastei Netede. De aici, un drum de oi saltă pe culmea Piciorului Tomnatecului unde se află un mic lac, La Tău. Ne-am putea duce spre Ineu, dacă am urma poteca de pe culmea Tomnatecului până pe Coasta Netedă sau dacă am traversa  căldarea Bilei, ce este vecină, spre est, cu cea a Putredei, trecând pe lângă Lacul de sub Ineu, pentru a ieşi în Şaua Ineului.

Noi preferăm să schimbăm direcţia cu 90 de grade spre dreapta pentru a coborî la nivelul pârâului Toloaca şi a o lua în sus apoi, pe versantul vestic al Bâtcii Putrede, interfluviu între râulețele Putreda şi Toloaca. Ne aflăm în căldarea unuia dintre afluenţii Toloacei, înconjurată de: Piciorul Coastei Netede, creasta principală dintre vârfurile Coastei Netede, Cişa (2043 m) şi Piciorul Cişei. Drumul pe care am urcat îşi trimite braţele către stânele împrăştiate prin căldare. Părăsim căldarea şi, suind pe o potecă de oi lată şi sinuoasă de pe versantul ei estic, ajungem într-o înşeuare a culmii ce leagă Piciorul Coastei Netede de Bâtca Putreda. De aici începem ascensiunea spre creasta principală a Munţilor Rodnei pe o veche potecă ciobănească, trasată pe linia de cea mai mare pantă a Piciorului Coastei Netede. Aproape că nu simţim efortul urcuşului peptiş, deoarece atenţia ne este distrasă de afinişul care ne îndeamnă să ne delectăm cu bobiţele  dulci şi zemoase. Concentraţi asupra pantei, trebuie să fim totuşi atenţi să nu mâncăm fructe de coacăză-de-munte (Bruckenthalia spiculifolia) asemănătoare cu ale afinului, despre care nu avem informaţii că ar fi comestibile (dar nici că ar fi necomestibile). La capătul a 30 de minute, poteca deviază spre dreapta, şi ne duce, un timp, pe o curbă de nivel, până sub şaua Tarniţa lui Putredu, aflată cu 100 de metri mai jos de Vârful Coastei Netede. Din şaua Tarniţa lui Putredu (1960 m)  până în Şaua Gura/Gaura Ineului /Şaua Tomnaticului (1978 m) ne angajăm  pe ”magistrala” crestei principale a Munţilor Rodnei marcată cu bandă roşie. Marcajul este bine realizat, cu excepţia celui mai dificil sector al Coastei Netede unde există o porţiune ceva mai expusă pentru turiştii mai puţin experimentaţi, pentru că semnele, care încearcă să o evite și urmăresc cu stricteţe linia crestei, sunt mai greu de observat. Ajunşi în Şaua Ineului, cucerirea vârfului se poate face, în funcţie de circumstanţe: fie pe o potecă abruptă, marcată tot cu benzi roşii, ce se caţără pe o clină vestică a lui; fie (variantă recomandată) pe cărarea de coastă ce ne direcţionează către Şaua cu Lac; abordarea Ineului se face pe poteca marcată, de asemenea, cu bandă roşie, care se îndreaptă spre Ineu pe o pantă, e adevărat, mai lungă, dar mai puţin solicitantă. De pe Ineu revenim  în Şaua cu Lac; de aici coborâm pe poteca marcată (inconsistent) cu punct albastru, trasată pe Piciorul Curăţel şi care se opreşte în localitatea Rodna, de pe valea Someşului Mare. Traseul nostru se suprapune peste această potecă pe un mic sector ce acoperă o diferenţă de nivel de circa 200 m, până întâlnim, pe dreapta, o potecă lată de oi (nemarcată), pe care vom înconjura, de-a costa, Groapa Mare de  unde pârâul Baia (afluent al Someşului Mare în localitatea Rodna) îşi trage unele dintre izvoare. Însoţind poteca, trecem peste Piciorul Crăciunelu, pe pantele Râpii Costei Netede. Aproape imediat, ajungem la o bifurcaţie: un braţ urcă spre Coasta Netedă, celălat, pentru care optăm, ne poartă, în continuare, aproximativ, pe aceeaşi curbă de nivel. Urmează traversarea unei zone accidentate, frământate de alunecări şi prăbuşiri, printre care, pe o mică platformă, îşi mai duce încă zilele un lac mocirlos. Trecem pe lângă lac, încălecăm, descălecăm sau ocolim o serie de denivelări şi răzbatem, după un suiş abrupt, dar scurt, din nou, pe pante mai calme. Uşor-uşor începem să căştigăm altitudine, suind pieziş, spre creastă, unde ajungem după 2 ore, socotite de la părăsirea punctului albastru de pe Curăţel. Suntem într-o şa marcată de prezenţa unui stâlp cu săgeţi indicatoare (aici întâlnim şi marcajul triunghi albastru al unui traseu ce porneşte din localitatea Valea Vinului) cunoscută sub numele de Tarniţa lui Putredu; adevărata Tarniţă a lui Putredu (vechi nume dat de ciobani) se află însă ceva mai sus, acolo unde, venind din valea Bilei, iese la culme vechea potecă ciobănească ce suie de pe Piciorul Coastei Netede după ce traversează Căldarea Putredei.

Din Tarniţa (turistică) a lui Putredu, pe  marcajul bandă roşie al crestei principale, mergem spre est, peste vârful Cişa, ocolim apoi, pe la sud, Vârful Omului (2153 m), şi schimbăm, pentru un timp direcţia, dinspre vest spre nord, odată cu creasta principală. Mai departe, alternăm o coborâre într-o şa joasă, cu ascensiunea unui vârf (La Cepe, de 2089 m), ce ni se pare cam înalt pentru resursele noastre fizice (după o zi nu tocmai scurtă). Un segment de creastă mai calmă şi apoi o descindere  într-o nouă şa este un bun prilej de refacere a forţelor. Din şa suim (parcă mai cu spor) pe un platouaș aproape orizontal, presărat cu pachete de stânci ce închipuie tot felul de forme, înconjurăm, pe curbă de nivel, Vârful Clăii  (de departe, ne dăduse puţine emoţii cu alura sa zveltă!), şi, din nou, o luăm în sus, având drept ţintă Vârful Gărgălău. În tot acest timp, de când venim din Tarniţa lui Putredu (2 ore) am avut în dreapta căldările obârşiilor Putredei. Imediat ce depăşim Vârful Gărgălău, şi creasta îşi reia direcţia spre vest, avem sub noi, în dreapta, căldarea izvoarelor Bistriţei Aurii; pe fundul ei sclipeşte, în soare, dacă avem parte de el, oglinda Lacului Izvorul Bistriţei. Periplul nostru pe creastă se sfârşeşte după o coborâre accentuată de la cei 2159 m ai Gărgălăului până la cei 1907 m ai Şeii Gărgălău, dacă ajungem până la ea. Spunem dacă, deoarece la capătul  de jos al pantei se aşterne o lungă porţiune cvasiorizontală până în Şaua Gărgălău, pe care putem să nu o mai parcurgem şi să ne lăsăm direct în căldarea Bistriţei Aurii. Odată ajunşi jos, în fundul căldării, ocolim prin stânga, pe o potecă de oi, păduricea de jnepeni ce ne întâmpină, şi continuăm pe acelaşi drum de oi, acum paralel cu unul dintre izvoarele Bistriţei Aurii aflat chiar în spatele păduricii de jnepeni. O vreme coborâm destul de repede pe direcţia Bistriţei Aurii, însoţind pârâiaşul din dreapta noastră care îşi va continua cursul singur, deoarece noi schimbăm direcţia cu 90 de grade spre stânga, împreună cu drumul. Traversăm îndată un afluent al Bistriţei Aurii, dincolo de care abia acum întâlnim benzile albastre ale traseului ce vine din Şaua Gărgălău  şi se duce, prin Poiana Ştiol, în Staţiunea Borşa. Până în Poiana Ştiol, mergem şi noi. Din poiană, gazdă pentru clădirile unor stâne, ne preia un drum forestier marcat cu triunghiuri roşii, care se bifurcă: către  nord se ajunge în Pasul Prislop, punctul final al drumeţiei noastre, iar spre vest, la Cascada Cailor. Nu va fi nici o problemă să urmăm drumul (chiar dacă marcajul e foarte rar) , dar destul de lung, până aproape de Poiana Prislopului spre care coboară brusc, făcând câteva serpentine, pentru a se desface, ulterior, în două braţe: cel stâng urcă la Mânăstirea Prislop, iar cel din dreapta  ne lasă pieziş în curba drumului naţional de unde ne-am început drumeţia.

Pentru a vedea imagini de pe traseu, executați click aici !

Ziua a II-a, a Pietrosului: Borşa (cartierul Repedea) – valea Tisei – Mt. Arşcioaia – Piciorul Piatra Albă – Vf. Piatra Albă – Vf. Grohotu – Corhele Pietrosului – La Mejda – Vf. Pietrosu Rodnei/ Pietrosul Mare – Curmătura Pietrosului – Tăurile Buhăescului – valea Buhăescului Mare – valea Repedea – gura Tisei. Durată: 14 ore; dificultate: mediu+.

Menţionăm că, în prima sa parte, traseul are un grad  de dificultate ridicat, întrucât se desfăşoară pe poteci nemarcate, impunând o atenţie sporită în ceea ce priveşte orientarea. Avem de înfruntat poteci neclare sau  discontinue, dar, mai ales, un teren plin de obstacole de o varietate mereu … surprinzătoare: vegetaţie luxuriantă, arbori prăbuşiţi, stâncării şi abrupturi ce apar în momente nepotrivite, şi, îndeosebi, jnepenişuri virgine; iar toate aceste “neajunsuri”, amplasate pe pante extenuante. Dar satisfacţia trecerii cu bine printre toate aceste … scille şi caribde, precum şi grandoarea traseului, de pe culmea Pietrei Albe, în special, asociate cu sentimentul de … premieră, nu doar că estompează greutăţile urcuşului, ci le şi justifică, dacă abordăm traseul cu maturitate, dorinţă de cunoaştere, dar şi cu un minim  spirit de aventură; la urma urmelor chiar aşa: “per aspera ad astra”!

Intrarea în traseu se face din localitatea Borşa. Odată ajunşi în centrul oraşului, după ce mergem 3,5 km, observăm că se desprinde spre est din DN 18, de-a lungul căruia se întinde oraşul, drumul de acces (asfaltat) spre cartierul Repedea, aşezat pe valea pârâului cu acelaşi nume. Mergem pe acest drum, însoţind pârâul Repedea, dar, îndată ce-l traversăm (peste 1,5 km), pârâul se îndepărtează de noi, ca să se reapropie (după 1 km) pentru a prelua şi apele afluentului său, de pe stânga, Tisa. De la confluenţă (unde găsim şi loc de parcare) pornim pe o uliţă ce urmează Tisa în amonte şi, peste 100 de m, intrăm pe un drumeag care ne duce pe umărul versantului drept al Tisei. E de preferat uliţei ce suie, la început, pe Tisa, şi trece  tot pe versantul drept al pârâiaşului, pentru a întâlni, sus pe deal, drumeagul amintit. Urcăm, în linie dreaptă, pe la margini de fâneţe parcelate, care îngrădite, care nu, strict spre vest, foarte puţin nord-vest. După ce lăsăm în urmă ultima gospodărie (la 600 m de la intrarea pe drumeag), menţinînd cu stricteţe aceeaşi direcţie, găsim, prin iarba înaltă ceva, între drum de căruţe şi potecă, ce se prelungeşte, oarecum pe direcţia noastră, având pe stânga pâlcuri de pădure. De-acum încolo panta se accentuează simţitor şi pe următorii 500 m câştigăm 200 m în altitudine. Avem însă şi un stimulent care ne distrage cumva atenţia de la urcuş, afinele pe care le culegem din mers. E momentul să ne orientăm oblic, spre stânga, pentru a ajunge pe linia culmii Arşcioaiei. Dacă reuşim să nu pierdem drumeagul-cărare, folosit la trasul trunchiurilor din pădure, evităm lupta cu haosul stâncilor acoperite de muşchi, al grămezilor de crengi, al copacilor căzuţi, cu zmeurişul des şi, desigur, cu … boabele mari, zemoase şi dulci de zmeură care ne ademenesc în permanenţă. Oricare ar fi calea urmată, trebuie să ajungem într-o poiană de şa, aflată pe la 1100 m altitudine. Din ea înaintăm cu fidelitate pe linia culmii ce se îngustează, luând profilul unei creaste stâncoase, pe alocuri, dar împădurite. O luăm, iarăşi, în sus prin hăţişul pădurii, atenţi să nu deviem de la culme şi, după ce mai câştigăm 150 de m în înălţime, răsuflăm uşuraţi când ieşim într-un loc deschis şi luminos, prilej de popas, unde ne putem îndestula cu afine să ne ajungă pentru o toamnă, o iarnă şi o primăvară, până în următoarea vară. Este, de fapt, o poiană aflată deasupra obârşiei unui mic afluent al pârâului Repedea pe care o traversăm prin partea ei superioară pentru a atinge (peste 300 m şi un câştig în altitudine de 150 m) ieşirea la gol, pe Vârful Arşcioaiei. Dar “golul alpin” este aici cu totul altceva decât unul clasic. Constatăm că, în realitate, e vorba de … un semigol, căci pajiştile alpine sunt doar pe versantul stâng al Muntelui Arşcioaia, cel drept, pe unde vom continua traseul, fiind acoperit în totalitate de pădure şi de reţele compacte de jnepeni. O umbră de potecă, întreţinută de animale, desigur, suie, la început, mai calm, apoi din ce în ce mai abrupt, pe curbe de nivel de la marginea superioară a pajiştii, la limită cu jnepenişul, însă sub o treaptă cu postament stâncos, acoperită cu pâlcuri de brăduţi şi jnepeni devine foarte vagă. E o oarecare problemă urmărirea presupusei poteci prin păienjenişul lor, singurul reper viabil fiind linia de maximă pantă a culmii. Înaintăm totuşi, fiecare cum poate mai bine, cu multă prudenţă, prin hăţişul elastic de arbuşti care parcă fac tot posibilul să ne ţină pe loc, dar reuşim să ne strecurăm printre ramurile lor, apoi să depăşim un pasaj mai dificil, de ocolire pe stânga, a unui pinten stâncos. Încet, dar sigur, reuşim să facem saltul de 150 de m până pe vârful ce marchează … următoarea treaptă altitudinală. Avansarea fiind dificilă din cauza sihlei de jnepeni ce acoperă panta, o soluţie de compromis ar fi găsirea unei trase pe versantul stâng, urmând linia zigzagată a “ţărmului” mării de jnepeni; dezavantajul constă în efortul suplimentar necesar învingerii abrupturile locale ivite în urma eroziunii regresve produse de obârşiile unui afluent al pârâului Repedea. ”Ceafa” micului vârf pe care am reuşit totuşi să-l învingem este o largă peninsulă de iarbă, încastrată în jnepenişul atotstăpânitor. Ne dăm seama că de mers pe culme nici nu poate fi vorba, întrucât partea superioară  a versantului stâng este acoperită cu jnepeni, iar poteca de culme, de va fi fost, nu mai este accesibilă, probabil, nici animalelor. Înaintăm oblic în sus, … obligaţi de jnepeniş să ne menţinem sub linia culmii, creându-ne o potecă ideală, astfel încât să ocolim tufele de jnepeni şi, mai nou, şi de ienuperi, dar şi stâncăraia mai înaltă, pentru a ne conserva energia, ţintind creasta stâncoasă a unui interfluviu dintre două vâlcele puternic erodate, îndreptate spre valea Repedei. Deşi trebuie să ne concentrăm asupra potecii, nu putem totuşi să nu aruncăm ocheade peisajului sălbatic şi din stânga, dinspre vale, şi spre dreapta, către creastă, unde ţintim să ajungem. Dincolo de interfluviu ne aşteaptă o altfel de lume, o altfel de … viaţă: pajiştii atât de plăcute, chiar şi numai ca o speranţă pentru un mers mai lejer, îi ia locul un ocean cu talazuri încremenite şi metamorfozate în stânci, iar celălalt ocean, al jnepenilor, îşi împinge, cu îndârjire, valurile peste plajele şi falezele primului. Este necesar să fim de-a dreptul creativi în găsirea unui traseu care să dibuiască, să ocolească, să încalece, să se strecoare … şi care să ne menţină totuşi aproape de linia culmii (ocupată încă de jnepeni)! Dar, după doar (!) 500 m,  ne aflăm cu 100 de m mai aproape de … cer şi (astfel !) calvarul se încheie. Găsim, în fine, culmea pleşuvă, atât cât să încapă o cărăruie şi noi pe ea. Putem spune abia acum că suntem pe creasta Pietrei Albe. Senzaţia de libertate în… nemărginire este  de … nedescris, poate, şi datorită deschiderii orizonturilor cu toată gama de peisaje pe care ne-o oferă cei 2.000 m la care suntem. Pietrosu e unul dintre centrele de atracţie a privirilor şi nu pare prea aproape. Dar, după ce suim pe primul vârf important al crestei, numit tot Piatra Albă (2033 pe o hartă, 2061 pe alta, după noi şi GPS-ul nostru, 2100 m) distanţa până la Pietrosu parcă…s-a contractat. E doar o iluzie; pur şi simplu vârful a devenit mai vizibil. Sub noi se deschide Zănoaga Iezerului, căldarea glaciară pe fundul căreia sclipeşte oglinda Iezerului; iar în buza căldării, colorând (artificial, însă plăcut) peisajul, se vede staţia meteo. Avansăm, suind lent, comod chiar, coborând rar în câte o şa, înconjuraţi de panorame, una mai pitorească decât alta. Ne aducem aminte că mai avem de învins o oarecare diferenţă de nivel până pe vârful Pietrosului şi facem un efort ceva mai sporit când ne căţărăm (vorba vine) pe Vârful Grohot (2203 m) care e exact cu 100 m mai jos decât Pietrosu. Pe Grohot avem surpriza să constatăm că ce am câştigat în înălţime pe versantul său estic vom pierde pe cel vestic, unde avem parte de o coborâre sportivă, pe o creastă îngustă ca o lamă. Ne lăsăm mai jos cu mai bine de 50 de metri, pe care-i vom recupera de îndată, cu vârf (sic!) şi îndesat, până în Şaua La Mejda – unde ajunge şi poteca marcată cu bandă albastră ce vine din Borşa prin Căldarea Iezerului –, apoi, ceva mai calm, până pe Pietrosu. Coastele abrupte, stâncoase, acoperite, de fapt, cu mormane de bolovani, dintre Grohot şi şaua La Mejda sunt numite Corhanele Pietrosului.

De pe Pietrosu revenim în Şaua La Mejda, iar de aici, urmăm la vale, spre sud, poteca marcată cu bandă albastră, până în Curmătura Pietrosului. Părăsim poteca marcată ce suie în aceeaşi direcţie, sud, pe pantele Buhăescului Mare şi ne lăsăm spre stânga, pe cărarea nemarcată, dar bine trasată, sub forma unui ghem de serpentine, ce coboară la tăurile Buhăiescului, înşirate pe terase succesive, în una dintre căldările de sub Rebra-Buhaăescu-Repedea (a Buhăescului). Trecem în revistă primul lac, iar lângă al doilea, care e cel mai mare dintre toate patru, facem un popas pentru alimentare cu apă, de fapt, un pretext pentru a ne oferi câteva clipe de răgaz şi ca frumuseţea peisajului să ne umple sufletul.

Urmează o treaptă de vreo 50 de metri până la al treilea lac, rezolvată printr-o coborâre rapidă ce taie panta oblic. Urmărim apoi firul pârâului Buhăescu, care îşi continuă drumul spre vale după ce îşi spală apele în primele trei lacuri, pentru a ieşi din fiecare dintre ele mai viguros şi mai cristalin, până la confluenţa cu emisarul celui de-al patrulea lac, aflat ceva mai sus, în dreapta noastră, însă pe care  nu îl vedem şi nici nu mai avem timpul necesar pentru a-l admira de aproape. Pe lângă el suie/coboară o veche potecă pastorală/turistică nemarcată ce leagă Curmătura Pietrosului de Tarniţa La Cruce, şa de pe culmea principală a Rodnei, dar pe marginea opusă a uriaşei căldări a Buhăescului. Noi continuăm să coborâm pe firul principal al pârâului; e un fel de a spune, căci acesta se aruncă, în stânga noastră, într-o cascadă de câţiva metri. Poteca se încolăceşte pe după un pinten stâncos şi ne lasă în serpentine scurte pe abruptul din dreapta cascadei, apoi se îndepărtează, pentru a ne duce la vale, oblic, spre gura unui afluent al Buhăescului, însă revine, după un timp, în matca acestuia. Îi traversăm firul pe malul stâng şi străbatem un platouaş acoperit de păşune, numit Şteja. Parâul curge departe de noi, în dreapta şi mult mai jos; ne vom reîntâlni cu el mult mai târziu. De pe Şteja ajungem pe versantul stâng al unui mic afluent al Buhăescului, peste care trecem, şi rămânem un timp pe o curbă de nivel împreună cu mai multele ei surate provenite de la plimbările vacilor/oilor ce pasc, de regulă, pe Şteja şi mai sus. Continuăm pe deasupra unei stâne, tot de-a coasta, dar, foarte curând, începem să coborâm spre dreapta, având impresia că ne apropiem de valea Buhăescului. Intrăm odată cu poteca pastorală în pădure, menţinându-ne la o oarecare înălţime faţă de firul Buhăescului şi, în timp ce pârâul pierde rapid din înălţime, noi o facem mult mai lent. Însă cum ieşim într-o poiană în pantă, ne lăsăm în jos, spre apa Buhăescului; totuşi încă ne aflăm relativ sus, pe versantul stâng al râului. Ne apropiem de confluenţa cu Buhăescu Mic şi altidunea  la care suntem ne permite să remarcăm pe firul acestuia fuiorul de apă al unei cascade. Am fi curioşi să o vedem mai de aproape, ca şi alte căderi de apă ce sclipesc pe pereţii versantului din dreapta, dar distanţa până la oricare dintre ele şi circumstanţele temporale ne lasă cu o neîmplinire. În fine, ajungem la nivelul pârâului, de unde poteca se prelungeşte cu un drum de exploatare forestieră. Am coborât mai bine de 1 km de pe Şteja până la firul Buhăescului, mai facem 1,5 km până la vărsarea Buhăescului în Repedea (la Gura Noaselor), fiind nevoiţi să trecem, repetat, de pe un mal  pe altul al râului pe punţi improvizate, întrucât podeţele, câte vor fi existat, au fost luate de viituri. De la Gura Noaselor mai avem 3 km până în cartierul Repedea, la gura Tisei, loc în care se încheie ”aventura” începută dis-de-dimineaţă.
Notă: Traseul străbate rezervația naturală din Parcul Național Munții Rodnei și, nefiind marcat, pentru parcurgerea sa, este necesară aprobarea custozilor rezervației !

Pentru a vedea imagini de pe traseu, executați click aici !

Ziua a III-a – drumeţie la Cascada Cailor: Staţiunea Borşa – Valea Fântânii/Zănoaga – Cascada Cailor – Poiana Ştiol – Culmea Ştiolului – Culmea Runcu Ştiolului – Staţiunea Borşa. Durată: 6 ore; dificultate: uşor.

 

Din extremitatea vestică (intrarea/ieşirea) a Staţiunii Borşa, urmărind marcajul triunghi roşu, mergem pe drumul forestier ce însoțește pârâul Fântâna; de numele acestui pârâu este legată denumirea mai veche a localității: Gura Fântânii. Depăşim, după parcurgerea primului km, confluenţa dintre pâraiele Fântana (care de aici până la Cascada Cailor este botezat Zănoaga, şi Cimpoiasa (afluent pe stânga), iar peste încă 1 km lăsăm în urmă o derivaţie spre o carieră de calcar/marmură. Mai avem 1,5 km de drum, relativ lejer, până la baza Cascadei Cailor. Căderea de apă nu impresionează prin cantitate (care este variabilă de-a lungul celor patru anotimpuri, în funcție de regimul precipitațiilor), ci, mai ales, prin înălțime. ”Vinovat” de formarea ei este pârâul Izvorul Cailor ce are însă un debit destul de firav, din cauza distanţei scurte până la obârşie şi a lipsei afluenţilor. Se înfiripă în Zănoaga Cailor, o căldare glaciară aflată sub Muntele … Cailor, parte a culmii principale a Munţilor Rodnei, traversează, scurt, Podul Cailor (unde se instalează an de an Stâna Cailor), apoi se aruncă în hău de la înălțimea de aproximativ 100 de m, formând cascada considerată a fi cea mai înaltă din ţară. În rostogolirea ei pe piatră, apa face mici popasuri, ”pentru a-și mai trage sufletul”, în căldări de eroziune, treptele principale fiind de cca 40, 20, 40 m.
După ce ne-am delectat cu farmecul cascadei, facem privirea roată și alegem traseul convenabil de întoacere în Borșa. O varianta scurtă ar fi să plecăm de la cascadă spre nord, suind pieziş pe versantul drept al Zănoagei, pe un drum de exploatare ce răzbate în 30 de minute în Poiana Runcu Ştiolului, unde se află staţia terminus a telescaunului ce deserveşte pârtia de schi de pe culmea Ştiol-Runcu; teoretic, drumul e marcat cu bandă roşie.
Noi o alegem însă varianta care este ceva mai lungă, dar și mai pitorească. Astfel, plecăm pe traseul marcat cu triunghi roşu care ne urcă pe un vâlcel sec şi abrupt, direcţionat spre vest, și ajungem, după circa o oră, pe plai, în Poiana Ştiol. De aici, triunghiurile roşii se alipesc drumului spre Pasul Prislop; tot prin poiană trece, după ce se lasă de pe creasta Rodnei, din Şaua Gărgălău, traseul marcat cu bandă albastră care, după ce ocolește pe versantul vestic platoul somital al Muntelui Ştiol, coboară, la staţia telescaunului. Pentru frumuseţea peisajului, recomandăm, contra unui efort moderat, ascensiunea pe mamelonul vestic al Ştiolului, numit  Presina. Vom cuprinde cu privirea căldările glaciare ale Gărgălăului, din care izvorăşte Bistriţa Aurie (apa unuia dintre izvoare acumulându-se în Lacul Izvorul Bistriţei Aurii sau Tăul Ştiol), şi Zănoaga Cailor de unde își începe cursul Izvorul Cailor. Cele două căldări sunt separate de piciorul Musceta, a cărui formă seamănă foarte bine cu un cap… de cal, ce pornește din Vârful Muntele Cailor, aflat pe creasta principală.[Explicaţii privind etimologia … curiosului toponim Musceta găsiţi pe http://toponime.wordpress.com/2014/02/12/muschet-muscet/ – îi mulţumim lui Vlad Chindea pentru solicitudine !] Dinspre nord, grație meterezelor calcaroase de pe creștet ce-i dau înfățișare de cetate, ne atrage  atenția Muntele Cearcănu (din Munții Maramureșului). Coborâm pe o potecă paralelă cu direcția teleschiului, conexiune între platouaşul Presinei și Poiana Runcul Ştiolului. De la staţia telescaunului putem să ne lansăm în … slalom pe pârtia de schi de sub linia telescaunului sau să deviem spre stânga pe o pârtie laterală (Drumul Muntelui) care, după ce traversează o tăietură şi apoi un pâlc de molizi, se racordează la pârtia principală, puţin mai sus de staţia de pornire a telescaunului.

Pentru a vedea imagini de pe traseu, executați click aici !

Addenda:

În ce priveşte toponimia, remarcăm simplitatea oronimelor (denumirilor geografice care desemnează forme de relief) şi a hidronimelor, (denumirilor de ape), multe dintre ele, desigur, regionalisme, dar foarte sugestive. Exemplificăm câteva, dintre cele care nouă ni s-au părut mai interesante şi cărora am încercat să le dibuim … rădăcinile etimologice. Adăugăm însă şi unele ceva mai … uzuale şi mult mai răspândite, cărora, poate, li s-au mai uitat semnificaţiile primare.

Bârjaba/Bârjava e presupus a avea aceeaşi provenienţă ca mai cunoscutul Bârzava (râu şi localitate omonimă în Banat, dar şi pârâu şi sat în jud. Harghita, pârâu în jud. Arad, culme în Ţara Loviştei). Cea mai insistentă şi mai consistent argumentată este teoria originii sale daco-traco-getică cu rădăcină indo-europeană (Iordan, Philippide), cu influenţe şi suprapuneri slave asupra pronunţiei şi/sau semanticii. Se avansează ca înţeles primar al termenului cel de alb-cenuşiu/alb-pestriţ ca al mesteacănului (denumirea slavă a acestuia, în pronunţie, berioza,  ar avea aceeaşi matcă indoe-uropeană); termenul barză ar avea aceeaşi semnificaţie originară. Interesantă (pentru noi), în acest context, este şi ipoteza cu privire la o denumire anterioară celei actuale a râului Uz, care s-ar fi numit Bârzava, argumentată şi de numele afluentului său, Bărzăuţa (o Bârzavă mai mică); „obiceiul” românilor de a denumi prin diminutivare afluenţi ai râurilor, cu deosebire cei de obârşie, este larg răspândit.

Borşa ar proveni tot din Bârzava, având în vedere că Vişeuţul, izvorul principal al Vişeului, pe care se află întinsă localitatea, îşi trage apele de sub Muntele Bârjaba; apoi, există pentru Borşa şi denumirea Borsvafalva (falva = sat, în maghiară), atestată documentar din 1475.

curmătură (-i) – depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. Mai are şi înţelesurile de: urmă în pământ făcută de roata carului; urma lăsată de brăcinar/cingătoare;  lemn ciuntat (curmat) la vârf. Ar proveni din albaneză.

corhană (– e) – versant repede de munte, coastă de deal râpoasă, abruptă; păpastie, râpă. Mai înseamnă şi copac rămuros si scorburos. Are provenienţă ucraineană.

Gărgălău e o pronunţie alterată a lui gârgălău, un regionalism maramureşean, cu înţelesul de cârciumar, format din contaminarea lui gâl (de la a gâlgâi = a sorbi zgomotos, a gâlgâi) cu gârlă (apă curgătoare). [Din folclorul maramureşan: “De când beu la gârgălău / Nice clopu nu-i a meu. / De când beu la gârgăleasă / N-am nemic pe lângă casă” (cf. Ovidiu Bârlea, folclorist român, 1913-1990). Gârgălău este numit în Maramureş şi cocorul (Grus grus), sens cu etimologie necunoscută.

Grohot are la bază omonimul comun, însemnând grohotiş, aspect ce caracterizează întocmai versanul sudic al Vârfului Grohot; provine din rusă.

Gura Noaselor provine, probabil, de la noajă, însemnând (exclusiv în Maramureş) haită (de lupi). Etimologia este necunoscută.

Ineu/Inău  are originea (probabilă) în slavul „inie” = gheaţă care se formează iarna pe suprafaţa apelor curgătoare; brumă mare

Mejda corespunde în vocabularul uzual maramureşean sensurilor de răzor, hotar, hat, fiind de origine slavă.

Ştiol este un cuvânt de origine germană, însemnând galerie (de mină). În Maramureş sensul s-a extins, însemnând şi (doar) galeria de intrarea într-o mină, canal, peşteră (probabil acesta este cel la care se referă numele propriu la care facem referire), horn, coş, dar şi partea de deasupra cuptorului ţărănesc pe care se doarme (și în Moldova). [“Să rămâie numai ştiolu, / Să mă iubesc cu fecioru” (cf. Ovidiu Bârlea)]

Rodna, ca nume al localităţii Rodna Veche, de la care se trage şi numele munţilor, ar fi la finalul traseului (etimologic, vorbind) Rudana, Rodana, Rudna, deşi se mai reţin şi denumirile Rocna/Rogna sau Rohina (atestată din 1373). Dincolo de vehiculata, dar puţin probabilă, provenienţă germană (roden-au = luncă extirpată), fiind de dată prea recentă în comparaţie cu existenţa localităţii, există o altă ipoteză, mai credibilă (din slavul ruda/rudna = loc unde este fier), precum şi teoria dacofilă a originii în numele cetăţii Rumidava/Ruidava.

tarniţă (-e) înseamnă, în-afară de şa muntoasă (dar şi de călărie, confecţionată însă din lemn) şi, mai larg, culme sau coamă de deal sau munte (în formă de şa), precum şi drum de munte, bătut de oi sau de vite; originea este ucraineană.

Tisa are, probabil, legătură directă cu arborele omonim din familia coniferelor (Taxus baccata).

Toloaca îşi are provenienţa substantivul comun omonim având înţelesurile de: pământ lăsat necultivat pentru ca să se odihnească; păşune, izlaz comunal pentru vite; teren liber, neîngrădit, între case sau la marginea satului; provine din ucraineană.

Zănoagă (-e) este o depresiune, căldare, relativ circulară, cu versanţi prăpăstioşi din zona munţilor înalţi; are baza etimologică în slavă.

Bibliografie:

http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Toponime-de-origine-roman%C4%83-%C3%AEn-Transilvania-%C5%9Fi-%C3%AEn-sud-vestul-Moldovei.pdf
https://ro.wikisource.org/wiki/Dic%C8%9Bionar_de_regionalisme_%C8%99i_arhaisme_din_Maramure%C8%99/Litera_G
http://www.banaterra.eu/romana/biblioteca_banat/monografii/Nume%20de%20ape%20din%20bazinele%20raurilor%20Timis%20si%20Bega.pdf
http://toponime.wordpress.com/2011/05/19/barzava-barjaba/
http://soltdm.com/langmod/romana/etim/barza.htm
http://dexonline.wikitip.info/tag/steje/