De la Sălătruc la Bălţile Nemirei
III.d.2. Sălătruc – Dealul Mare –
a) Dealul Secătura Grozei – Plaiul Rugetului – Bălţile Nemirei – Plaiul Ciungetului – Culmea Stega Mică – Dealul Pânca – Sălătruc
b) valea Costea – poiana fostului canton silvic Costea – valea Izvorului Negru – (Lacul Bălătău) – Culmea Stega Mică – Dealul Pânca – Sălătruc
Caracteristici:
– circuit;
– durata: 15 ore; 8 ore pentru varianta b;
– lungime: cca 30 km; varianta b, cca 16 km;
– diferenţă de nivel: cca 1000 m; 500 m în cazul variantei b;
– grad de dificultate: mediu; spre dificil, datorită lungimii, în cazul variantei a.
Acces:
Din DN 12A, Oneşti – Miercurea-Ciuc, la 30 km de Oneşti (90 km de Miercurea-Ciuc), şi cam la 250 de m de halta Valea Uzului de pe linia CFR 501, Adjud – Siculeni, se desprinde DJ 123, Dărmăneşti – Sânmartin. Aproape de ieşirea din oraşul Dărmăneşti, după circa 4 km, mai exact, la 1 km după ce am trecut de rafinărie, acum închisă, aflată în dreapta, părăsim acest drum. Dintr-o intersecţie largă, urmăm spre stânga un drumeag scurt, traversăm râul Uz pe un pod îngust, metalic, apoi cotim la stânga şi ajungem în scurt timp la o răscruce de drumuri marcată de prezenţa unei case înconjurate de un gard înalt, clădit din pietre de râu. Aici există un spaţiu larg de parcare; spre deapta drumul continuă în amonte şi paralel cu râul Uz, în vreme ce braţul stâng se îndreaptă spre valea Izvorului Negru.
Descrierea traseului:
Din intersecţie pleacă spre sud, puţin în dreapta drumului ce duce pe valea Izvorului Negru, un drumeag de căruţe, înghesuit curând între garduri, ce ne conduce până la baza Dealului Mare. Trecem pe lângă o gospodărie izolată cu o casuţă cocoţată pe un bot de deal, străbatem o mică fâneaţă, smălţuită vara cu sumedenie de flori, şi intrăm în pădure. Prindem, imediat, un drum de exploatare forestieră ce urmăreşte, destul de fidel, linia culmii dealului dar şi benzile roşii duble ale hotarului dintre două districte silvice. Acest marcaj ne va fi deosebit de util pe anumite porţiuni ale traseului, aşa că e bine să-l avem mereu în atenţie. Timp de aproape trei sferturi de oră urcăm continuu, dar lejer, prin pădure; ajungem deasupra văii unui mic afluent al Uzului, Pârâul Mare. Versantul de sub noi fiind de curând defrişat, avem prilejul să admirăm o vastă şi frumoasă panoramă în centrul căreia domină Obcina Lapoşului cu contraforturile sale sudice, la poalele cărora se răsfaţă satul Sălătruc. Drumul continuă pe culmea, un timp, orizontală, şi, chiar când se înalţă, rămâne pe o aceeaşi curbă de nivel, revine apoi pe linia culmii şi pe hotarul silvic într-un punct marcat de borna silvică I 163 de unde se desparte: spre stânga, merge pe o culme secundară marcată cu benzi simple roşii, ce despart parcele silvice, pentru a ajunge în valea pârâului Costea, un afluent al Pârâului Negru. Din dreptul bornei I 163, noi mergem spre dreapta, în continuare pe hotarul dintre districtele silvice, coborând uşor până într-o mică şa aflată sub Vârful Dealul Mare. Un drum urcă spre vârf pe linia de cea mai mare pantă, împreună cu marcajul silvic. Spre stânga coboară un drumeag către valea pârâului Costea (varianta b). Între ele, un alt drum suie spre vârful Dealului Mare, făcând un ocol larg pe versantul său estic şi apoi pe cel sud-estic (varianta a).
a) De pe vârful Dealului Mare urmează o porţiune orizontală şi chiar … suborizontală a traseului ce premerge urcuşul spre vârful Dealului Secătura Grozei al cărui profil îl avem în faţă. Suişul se face razant, pe versantul sud-estic, şi, pentru a evita panta maximă a culmii, părăsim hotarul silvic. Urcăm pe o potecă desţelenită de turmele de oi, ce mai trec pe aici, şi de animalele pădurii. Ajungem în 10 minute din nou pe culme, în stânga punctului somital al Dealului Secătura Grozei din care se formează, spre nord, un picior, Plaiul Secătura Grozei, terminat în dreptul barajului Lacului Poiana Uzului. Noi ne îndreptăm spre sud, către Plaiul Rugetului şi pentru acesta, trecem printr-o şa nu foarte joasă, de unde, datorită defrişărilor, putem vedea din nou Lapoşul şi un petec din Lacul Poiana Uzului. Traseul este pe o bună porţiune ceva mai solicitant datorită pădurii tinere pe care o străbate drumul de plai, care ne obligă la ocoluri dese prin pădurea bătrână vecină. Pentru a nu pierde direcţia bună va trebui să stăm cu ochii pe benzile duble ale hotarului silvic. O nouă zonă defrişată deschide o fereastră, de data aceasta către est, prin care vedem o mică parte din Plaiul Ciungetului, de care ne desparte valea Izvorului Negru. Drumul e în continuare uşor, destul de bine conturat, însă cam sinuos, ceea ce impune urmărirea cu atenţie a marcajului silvic. Traversăm un drum de exploatare forestieră, şi suim pe culmea acoperită de o pădure tânără şi deasă ce ne va îngreuna mersul o bună bucată de vreme. Mai mult de atât, panta se tot accentuează. Disconfortul provocat de prea strânsa îmbrăţişare a pădurii se sfârşeşte pe o înşeuare a culmii, la marginea unui fost parchet silvic, de unde vom continua urcuşul pe unul dintre drumurile de exploatare, ce deserveau acest parchet, trasat pe linia culmii. Este impresionantă priveliştea ce ni se arată: ceva din culmea principală a Nemirei şi o parte, cea mai înaltă, a Plaiului Ciungetului. Pe măsură ce urcăm pe la marginea fostei tăieturi, acoperită acum de o plantaţie trecută deja de vârsta … copilăriei, imaginea Plaiului Ciungetului şi a văii Izvorului Negru se va tot … lungi, devenind mai amplă. Dar reintrăm destul de repede în pădurea matură în care interceptăm curând un alt drum de exploatare, trasat spre amonte, pe interfluviul dintre bazinele Izvorului Negru şi pârâului Groza, neclar aici, deoarece este o zonă cu multiple izvoare împărţite între cele două bazine. După ce drumul ne poartă, un timp, în bazinul Grozei, făcând un ocol larg spre dreapta, revine, pe o curbă de nivel, spre zona de izvoare a Izvorului Negru şi începe chiar să urce direct prin albia bolovănoasă a unuia dintre ele. Ajungând la baza abruptului culmii principale a Nemirei, coteşte cu 90 de grade spre stânga, şi se opreşte la marginea unei vaste zone defrişate pe care o traversăm pe potecile de animale şi menţinându-ne pe hotarul dintre fostul parchet şi abruptul Nemirei. Ajunşi pe latura sudică a parchetului, vom trece peste un pârâu de obârşie a Izvorului Negru, apoi vom coborî razant spre sud-est, printr-o pădure tânără de molid, circa 10 minute, interceptând un drum-potecă, de coastă, pe care îl vom urma spre dreapta. Foarte repede acesta ne conduce pe malul unuia dintre cele două lacuri numite Bălţile Nemirei. Este cel mai mic dintre ele, şi ca întindere, şi ca adâncime. De altfel, adâncimea mică – probabil, maximum 1 m – ne poate duce cu gândul la colmatarea sa într-un viitor nu prea îndepărtat. Pe aceeaşi curbă de nivel, la câţiva metri spre sud, dăm de al doilea lac, absolut impresionant: o oglindă cvasicirculară cu un diametru de vreo 20 de metri şi o adâncime ceva mai substanţială, mai greu de apreciat (2-3 m, poate şi mai mult), reflectând imaginea Nemirei Mari ce domină peisajul de sus, de la mai bine de 200 metri diferenţă de nivel. Cele două lacuri sunt de natură tectonică, formate pe o treaptă de alunecare a unei părţi din abruptul Nemirei.
Drumul-potecă ce ne-a adus la bălţi continuă spre sud, scoţându-ne într-o vastă poiană pe care o traversăm pe la marginea estică. În colţul ei sud-estic descoperim, pe un brad, vopsit cu roşu, un “H”, marcaj silvic pentru hotarul dintre două ocoale silvice. Imediat, lateral-dreapta, un drum coboară pe direcţia hotarului. E necesar, cel puţin pentru început, să fim foarte atenţi să nu pierdem ”H”-ul şi să fim furaţi de unul sau altul dintre drumurile de exploatare forestieră aşternute pe picioarele ce separă diversele văi în formare. Pe măsură însă ce coborâm, un drum clar însoţeşte aproape fidel hotarul silvic, părăsindu-l rar. Ajungem astfel într-o zonă defrişată nu cu foarte mult timp în urmă, având în dreapta valea adâncă a Ciungetului. Teoretic, aici ar trebui să întâlnim primele semne ale marcajului turistic bandă albastră ale unui traseu cu plecarea din Slănic-Moldova şi care ar ajunge aici urcând din valea Ciungetului, după ce a coborât de dincolo de ea, de pe Muntele Cleja, cel care desparte valea Ciungetului de cea a Sălăriei, numită şi Dofteana (văi, care unindu-se, formează pârâul Dofteana). Privirea ne este acaparată, nu atât de Muntele Cleja, ci, îndeosebi, de arcuirea culmii principale a Nemirei, cuprinsă între vârfurile Şandru Mare şi Nemira Mare.
Drumul, dar mai ales hotarul silvic pornesc să urce voiniceşte vârful (1122 m) de unde începe Plaiul Ciungetului. Numai că drumul se desface în două ramuri, una însoţeşte hotarul silvic, cealaltă deviază spre stânga şi urcă razant şi lent spre culmea Ciungetului. O urmăm pe aceasta din urmă, şi traversăm de-a costa, timp de o oră, două dintre picioarele laterale ale Plaiului Ciungetului: Piciorul Stoica şi Piciorul Negru. De pe Piciorul Negru forţăm puţin urcuşul pe plai, atunci când o vale adâncă şi accidentată se opune ideii de a continua de-a coasta. Pe culme reîntâlnim “H”-urile hotarului silvic. Culmea Ciungetului este în continuare descendentă, denivelările sale pozitive vor fi ocolite de drumul de culme: prima pe dreapta, a doua pe stânga, a treia din nou pe dreapta. După încă oră de hălăduit prin pădure pătrundem într-o frumoasă poiană de culme, “La Ursărie”, unde apar primele semne ale marcajului turistic bandă albastră care însoţeau, cândva, doar o variantă (singura ce mai poartă acum acest marcaj) a traseului amintit mai sus. Din poiană, Plaiul Ciungetului se desface în două picioare: Steja Mică şi Baba Rea, dintre care izvorăşte, pentru a le despărţi apoi, pârâul Dofteniţa. Traseul nostru continuă pe Steja Mică, marcat atât cu “H”-urile silvice, cât şi cu benzile albastre care ne acompaniază cam o oră, lăsându-se de pe plai în valea Pârâului Negru, lângă fostul lac Bălătău. Pe plaiul Steja Mică drumul trece exclusiv prin pădure, doar o porţiune defrişată de pe un versant, care deschide o nişă spre nord, ne dă prilejul să vedem valea Pârâului Negru până la Sălătruc. În această zonă ajunge, urcând din valea Izvorului Negru, varianta b a traseului. Continuând să mergem cam jumătate de oră, remarcăm, în dreapta potecii, crucea de lemn de “La Cimitir”, care cinsteşte eroii căzuţi în zonă, în Primul Război Mondial.
Marcajul turistic părăseşte culmea Stegii Mici, în locul unde se află şi borna silvică I 42. Urmăm, rămânând pe culme, marcajul silvic şi, doar după câteva minute, întâlnim borna I 41. În dreapta noastră se deschide o poiană spre care ne îndreptăm. De la această bornă (dublată de încă una, 2, marcată cu galben pe un pop de ciment) “H”-urile se distribuie şi înainte, şi spre dreapta, pe la marginea de sus a poienii. Urmăm drumul de exploatare ce coboară prin marginea vestică a poienii. Facem astfel, în coborâre, un mic ocol stânga-dreapta al poienii, îndreptându-ne curând spre o largă şa înierbată, înconjurată de păduri tinere de mesteceni şi pini, dincolo de care se ridică cu o oarecare semeţie spinarea unui deal, Plaiul Pânca, şi el acoperit de mici pâlcuri de mesteceni şi pini. În marginea estică a poienii se află sălaşele unei gospodării. Drumul nostru traversează şaua de pe latura sa vestică până în colţul ei nord-estic aflat sub Plaiul Pânca. Spre nord, înscris pe coastele vestice ale Pânca, pleacă un drum de căruţe (subvarianta a.2). Prin latura estică a poienii trece un drum petrolier înţelenit cu iarbă ce duce spre stânga în valea Dofteniţei, iar spre dreapta, de-a coasta, pe lângă gardul gospodăriei de vară către o platformă petrolieră parăsită. Drumul nostru, cel de exploatare forestieră, ceva mai sus de drumul petrolier, ocoleşte de-a coasta, pe sub versanţii sudic şi estic, Plaiul Pânca (subvarianta a.1).
a.1) Din colţul nord-estic al Şeii Pânca, mergem pe drumul de exploatare (acelaşi pe care am ajuns în şa) doar până la cotul pe care îl face la trecerea de pe versantul sudic pe cel estic al Plaiului Pânca. Din acest cot părăsim drumul, urcând pe culmea Plaiului Pânca, a cărei linie de maximă altitudine o urmărim strict. Profităm de faptul că zările sunt libere către sud, adică spre înapoi, pentru a ne bucura de pitoreştile vederi asupra Dofteniţei şi asupra potcoavei culmilor ce o înconjoară. Ajungem repede în zona somitală a dealului de unde avem noi orizonturi deschise şi spre est, înspre localitatea Dofteana, cât şi spre vest, spre plaiurile Nemirei de dincolo de Ciunget: Dealul Mare şi Secătura Grozei; spre nord-vest vedem tabloul format din barajului lacului de acumulare Poiana Uzului, satul Sălătruc şi valea Uzului imediat în aval de baraj. Mai spre nord sunt picioare îndreptate spre sud şi est ale Obcinii Lapoşului. În planul doi al orizontului nordic se înalţă ultimele culmi ale extremităţii sud-estice a Munţilor Tarcăului: Vârfurile Runcu Stânei, mai în spate, şi Taşbuga. Spre nord-est îşi etalează complet semeţia culmea Munţilor Berzunţi; ies în evidenţă, de la stânga spre dreapta, vârfurile Tarniţa, Bulimandru, Măgura, Ursoaia şi Dealul Drăcoaia.
Poteca de plai unduieşte uşor, urcând mici denivelări şi coborând în şei minore. Indiferent de anotimp, peisajul înconjurător este de un pitoresc pictural: dealul este acoperit de păşuni prin care cresc singuri sau în pâlcuri mesteceni, fagi, molizi, şi pini. Păstrând direcţia nord, vom începe să coborâm lent spre o şa joasă ce desparte Pânca de un … genunchi al piciorului ei terminal, ultimul vârf mai răsărit al acestui lung plai, numit generic al Ciungetului, ce face parte din Plaiurile Nemirei. În dreapta Dealului Pânca, dincolo de valea unui mic afluent al Trotuşului, se … înalţă Dealul Caraboaia sau Runcu; pe largul său platou somital se aşterne o întinsă poiană presărată cu molizi izolaţi şi înconjurată de pădurici de molid.
Din şaua în care ajungem drumul suie agale pe ultimul varf al Dealului Pânca, trecând pe lângă livezi de pruni părăsite. Noi cotim spre stânga, părăsind şaua, pentru a ne înscrie pe versantul drept al unei văiugi în formare, de unde ne preia un drum de exploatare forestieră ce ne coboară iute într-o poiană vălurită de alunecări. O traversăm pe latura ei sudică, rămânând la acelaşi nivel deasupra văii aflate în stânga noastră. Trecem apoi de-a coasta prin pădurea rară ce acoperă versantul sudic al acestui picior terminal al Dealului Pânca şi ajungem în preajma văiugii, într-o nouă poiană vălurită, după ce coborâm o treaptă ceva mai abruptă, pe oricare dintre cele două ramuri pe care ni le oferă în momentul respectiv drumul (cea din dreapta fiind mai blândă). Mai avem circa 50 de metri şi ajungem la drumul forestier de pe valea Izvorului Negru, lângă primele case ale satului Sălătruc. După 10 minute ajungem în intersecţia de unde am intrat în traseu.
a.2) Din Şaua Pânca ne înscriem pe drumul de costişă ce rămâne fidel unei curbe de nivel situată nu foarte mult sub fruntea Pâncai. Economia de efort pe care o facem este în dauna largului orizont peisagistic pe care ni-l oferă linia de maximă altitudine a Pâncai, limitat acum între direcţiile sud-vest şi nord, dar ne oferă răgazul de a remarca detaliile pitoreşti ale locului. Drumul ne scoate pe linia culmii, în punctul în care începe coborârea spre şaua de sub piciorul terminal al Dealuui Pânca.
b) Din şaua de sub Dealul Mare, în care am ajuns după intersecţia din dreptul bornei I 163, coborâm spre stînga, pe o potecă lată în care s-a transformat un vechi drum de exploatare forestieră. În dreapta noastră se adânceşte un vâlcel mai mult sec, afluent al pârâului Costea. În 10 minute ajungem în valea acestui pârâu. Un vechi drum forestier, acum distrus de viituri, însoţeşte, chiar până în punctul în care am coborât, pârâul Costea. De aici însă urcă pieziş pe versantul drept al pârâului, numit Plaiul Costea. Suişul lent dă impresia de drum de coastă. Ieşim în 10 minute într-o largă poiană ce ocupă ambii versanţi ai pârâului Costea. Aici, în colţul sud-estic al poienii mai găsim doar resturi din temelia fostului canton silvic Costea. Dar în poiană, pe latura sa vestică este ridicată, din scânduri, o mică baracă – bună de adăpost în caz de nevoie, iar pe latura estică, la marginea pădurii se înalţă, timid, un pândar vânătoresc. De lângă el ne lasă, cam în zece minute, în valea Izvorului Negru, o potecă lată, în serpentine largi, din ce în ce mai puţin folosită. Mergem circa 250 de metri spre aval, pe drumul forestier de pe valea Izvorului Negru până întâlnim, coborând în dreapta, traversând apoi pârâul şi urcând pe direcţia nord-est versantul drept al văii, un larg drum de exploatare forestieră.
Înainte de a urca pe el, e bine să ştim că de aici, 3 km mai jos pe valea Izvorului Negru, se afla Lacul Bălătău, lac de baraj natural format în anul 1883, acum în totalitate colmatat şi cu fundul acoperit de o pădurice de arini şi mesteceni. Lacul a avut în vremurile sale bune o suprafaţă de 4,5 ha, fiind declarat rezervaţie naturală, statut pe care şi-l păstrează încă, deşi lacul nu mai este. Mai rămâne totuşi asociaţia botanică specifică ce determină menţinerea sa ca apendice al rezervaţiei naturale Nemira.
Din dreptul fostului baraj natural, înainte ca drumul forestier să termine ocolul i aşa-zisului lac şi să cotească spre stânga, pentru a se apropia de Izvorul Negru, se află pe ambele părţi ale drumului câte o placă indicatoare cuprinzând informaţii despre traseul turistic Slănic-Moldova – Sălătruc, marcat cu bandă albastră. Dacă am coborât la fostul lac putem scurtcircuita varianta b a traseului nostru, urcând şi de aici pe Culmea Stega Mică. Placa informativă din dreapta drumului indică direcţia marcajului şi poteca ce urcă spre Plaiul Stega. Urmăm, de fapt, un vechi drum de exploatare, la început ceva mai abrupt, liniştit însă după primele 10 minute de urcuş. Din păcate, marcajul traseului turistic este refăcut doar pe câţiva metri, doar câteva semne vechi, aproape şterse, ne ajută să reperăm direcţia spre care se îndreaptă poteca. Aceasta urcă oarecum de-a costa, pe malul stâng al unei văi seci, cu intenţia de a-i ocoli obârşia. Se direcţionează spre culmea Stega, cotind cu 90 de grade spre stânga, în momentul în care, după ce săltăm peste un mic prag mai abrupt, întâlnim benzile roşii verticale ale unui marcaj silvic, pe care le vom însoţi. Trecem îndată pe lângă borna silvică I 44. Drumul de exploatare se estompează oarecum datorită numeroşilor arbori doborâţi de vânturi. Marcajul silvic ne ajută să mergem pe drumul bun. Ieşim la culme după un urcuş final ceva mai solicitant, în dreptul bornei I 42. Între timp am reîntâlnit benzile albastre ale marcajului turistic, care va urmări spre dreapta Culmea Stegii Mici. Pe aceasta vom găsi şi ”H”-urile roşii ale hotarului dintre ocoalele silvice Târgu Ocna şi Comăneşti. Vom merge după ele pe Culmea Stegii Mici, la vale. Drumul, în continuare, este acelaşi cu cel descris în cadrul variantei a.
Dacă nu ne interesează vizitarea fostului lac Bălătău, urcăm spre Culmea Stega Mică pe drumul de exploatare forestieră la care am ajuns imediat ce am coborât de pe Plaiul Costea. Drumul urcă în serpentine largi, cu câteva trepte orizontale, odihnitoare, ieşind într-o vastă arie defrişată nu cu mulţi ani în urmă, acum pe cale de a fi cucerită de molizi de plantaţie dar mai ales de pâlcuri, încă … pubere, de pădure sălbatică. Din drumul … principal se desprind, plecând spre dreapta, mai multe drumuri de taf. E de preferat cel ce suie spre marginea zonei defrişate pe muchia unui picior ce vine dinspre Culmea Stega Mică. Dar şi mai bine ar fi să urmăm încă puţin drumul principal de exploatare ce se bifurcă curând; alegem ramura lui stângă, nu şi drumul de taf ce suie spre marginea pădurii din stânga fostului parchet. Astfel, vom ajunge pe Culmea Stega Mică într-un punct cu altitudinea relativ mai mică decât dacă am fi preferat muchia piciorului din dreapta, pe unde însă iarna e ceva mai puţină zăpadă! Dar, pe oricare dintre variantele alese, atingem culmea marcată cu bandă albastră şi cu “H”-uri silvice în zona descrisă în cadrul variantei a ca fiind singura fereastră peisagistică de după Ursărie. Finalul traseului este comun cu cel al variantei a.
Pentru imagini din traseu executaţi click aici !
Pentru a … parcurge şi alte trasee din Munţii Nemira executaţi click aici !
