Crucea Manafului – istoric

Publicăm, fără intervenţii sau comentarii asupra textului (permiţându-ne doar unele adnotaţii, inserate, de regulă, în subsolul paginii – n.n.), o ipoteză de dată recentă (februarie 2013), avansată de preotul Mihai Stanciu din Buzău, cu privire la istoria construirii şi a numelui Crucii Manafului.

Crucea Manafului – adevărata istorie

Fiindcă mulţi s-au apucat să scrie bazaconii despre această monumentală cruce de pe Drumul Bogdanului (Drumul Mare, Drumul Dealului, Drumul Manafului), am purces, în baza documentelor istorice, să scriu adevărata ei istorie.

 

 

 

 

 

 

 

Drumul
Pentru cele două provincii de la nord de Dunare, Ţara Românească şi Moldova, turcii aveau două nume: Kara Iflak şi Kara Bugdania (Bogdania – n.n.)  (Bogdania Neagră, adică nordică, de miazănoapte, la turci – de la numele domnitorului care i-a obţinut independenţa) sau Bugdan (Bogdan – n.n.)-Ili (Ţara lui Bogdan)(1. În limbajul autohton, drumul către Moldova era cunoscut ca ,,Drumul Bugdaniei, iar mai târziu, ,,Drumul Bogdanului”. Pe acest drum, flancat în stânga şi în dreapta de alte două drumuri strategice, Drumul Năenilor şi Drumul Bătrânelor, şi care avea la întretăierea cu ele post de pază a vadului peste apa Năencii şi un han de odihnă cu poştă de schimbare a cailor la „fântâniţa din vale” (unde hangiu era un turc pe nume Manaf, căsătorit cu o femeie din Vispeşti), au trecut nu doar oştile romane în drumul lor spre cucerirea davei dace de la Pietroasele, dar şi o seamă de personalităţi, dintre care amintim: Sava Gotul,(2 Athanarik(3, Ioan Zamoyski (cancelarul Poloniei, aflat în fruntea oastei moldo-polone care avea să se lupte cu căpitanul Baba Novac şi Mihai Viteazul, la intersecţia drumului de care ne ocupăm cu Drumul Năenilor, unde şi astăzi există „Crucea lui Mihai” – n.n.), Constantin Brâncoveanu (în drum spre Mânăstirea Bradu(4, dovadă fiind cele două cruci ridicate la porunca sa – n.n.), Tudor Vladimirescu cu oştile lui, Nicolae Bălcescu, Constantin Ipsilante, Alexandru Ioan Cuza şi alţii.
Crucea
Cea mai veche cruce din segmentul Mizil-Verneşti este cea a lui Mihai Viteazul care a fost ridicată în anul 1600 şi zace şi astăzi în gârla Năencei, în apropierea locului unde au fost îngropaţi oştenii munteni căzuţi în luptă(5. Urmează cea a lui Constantin Brâncoveanu din 1691, cea a lui Constantin Ipsilante din 1803, a lui Alexandru Ioan Cuza din 1860 şi o serie întreagă de alte cruci ridicate de oşteni, moşneni sau de ţărani liberi (despre toate acestea veţi putea citi în „Cruci şi Troiţe de sub Dealul Istriţa” – catalog în lucru).

Cea mai faimoasă (pe seama căreia s-a scris şi fabulat mult) este Crucea lui Ioniţă Cârjan, cunoscută şi sub numele de a Manaf(ului), dupa turcul care îşi avea hanul în apropiere, şi ridicată în anul 1846 de postelnicul(6 Ioniţă Cârjan pe terenul tatălui său, preotul Costache Dinu Cârjan din satul Vispeşti. Iniţial, scopul a fost unul misionar. Sora preotului Costache Dinu Cârjan, Maria, se căsătorise în anul 1844 cu turcul Manaf Selim, negustor de suveniruri venit din Anatolia. Ajuns în Kara Iflak (Ţara Românească) în anul 1841 şi dorind să mergă în Kara Bugdania, acesta se îmbolnăveşte grav de friguri fiind găzduit în satul Greceanca, la o rudă a preotului Costache Cârjan. Fiind bolnav şi toamna târziu, plăteşte gazdei până în primăvară, când avea să se întoarcă din Moldova caravana pe care o părăsise din cauza bolii. Obiceiul femeilor de la ţară era ca iarna să-şi ia „lucrul” şi să meargă printre vecine şi pe la rude. Aşa a procedat şi Maria, fiica preotului Costache Cârjan, care ajunge la rudele sale din Greceanca, gazdele lui Manaf Selim. Cei doi se îndrăgostesc şi, de dragul fetei, turcul este hotărât să să se boteze şi să devină creştin, să renunţe la negoţul lui şi să se stabilească alături de frumoasa Maria. Conform certificatului de botez ortodox, Selim avea în jur de 24 de ani (la data la care s-a botezat creştin a primit numele de Gheorghe) şi era un tânăr chipeş, întreprinzător, priceput comerciant şi bogat, care promitea mult. Cu toate împotrivirile părinţilor şi rudelor, cei doi îşi unesc destinele (la 23 aprilie 1844), iar fata primeşte totuşi ca zestre o bucată de pământ la intersecţia Drumului Bătrânelor cu Drumul Bogdanului, unde construiesc un han pentru cei ce treceau pe acele drumuri şi nu numai (zidurile de piatră au dăinuit până în anii 1980).

Supărat pe fiica sa, preotul Costache Dinu Cârjan împreună cu fiul său, postelnicul Ioniţă, ridică la marginea Drumului Mare, vestita cruce care iniţial nu a avut baldachin. Din documentele găsite în arhivele vremii, se pare că după naşterea primului copil al lui Gheorghe şi al Mariei Manaf (o fată, botezată la 14 oct. 1845 cu numele Dobra şi moartă prematur la 30 dec.), cei doi, socrul şi ginerele, se împacă, iar Gheorghe Manaf ia decizia să împodobească, în memoria fiicei sale decedate, crucea socrului său cu un baldachin la fel cu cele existente la cele mai importante morminte din Anatolia. De aceea baldachinul (construit în 1847, tot din piatră de Năeni, astăzi devastat) poartă dubla amprentă a celor două religii care i-au marcat viaţa turcului Manaf şi reprezentate prin icoana Sfântului Gheorghe (creştinismul) şi  prin motive vegetale (islamismul).

Afirmaţia făcută de învăţătorul D. Ghinea în lucrarea sa „Monografia comunei Vispeşti” (Arh. St. Buc., Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor, 790/1943), precum că această cruce a fost ridicată de un anume Ioniţă Monahul şi că la început s-a numit „Crucea Monahului”, nu este confirmată nici de tradiţie, ea fiind cunoscută pe plan local numai sub numele de Crucea Manafului, nici documentar, Ioniţă Cârjan nefiind amintit niciodată ca monah în niciunul din actele emise de el (postelnic fiind) sau în care se vorbește despre el.

Socotim că numele crucii, “a Manafului”, e dat din două motive:

1. Cel ce a contribuit la ridicarea baldachinului (stâlpilor şi coloanelor) s-a numit Manaf Selim/Gheorghe şi a fost ginerele preotului Costache Dinu Cârjan şi cumnatul postelnicului Ioniţă Cârjan, cei care au comandat construirea crucii.

2. Manaf, din turca veche (otomană), se traduce „monument”! Există şi astăzi în Turcia expresia: „Bir başka Manaf, Manaf yükseltmek”  =  ,,Un manaf ridică alt manaf”.

Inscripţiile
Faţă-vest: „Această cruce s-au ridicat în zilele înălţatulu(i) nostru Domn Gheorghe Dimitrie Bibescu v(oe)v(od) 1846”.

Sub braţul sudic: „De robu(l) lui D(u)mnezeu Ioanu Postelnicu(l) sinu popa Costache Dinu Cârjan ot satu Viespeşti”.

Sub braţul nordic: „Cu fi(i) me(i): Nicolae, Ioana, Mafteiu, ereu(7 Gheorghe. Morţi: Costandin er(eu), Maria presbitera, Costandin, Dimitrie, Nicolae, Danciu, Dobra”.

Icoanele
Sfânta Treime, Sfânta Cruce,  Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfinţii Îngeri.
Se adaugă motive florale otomane.

Astăzi, din nefericire, acest monument (înscris totuşi pe lista Monumentelor Istorice din România – n.n.), jefuit de două dintre arcade, zace în părăsire!

Addenda:
Aveam vreo 15 ani când bunica din partea mamei, pe nume Zoia Motoran, din neamul Cârjanilor, ne povestea că, la rădăcina acestei cruci, neamul ei, Gheorghe Manaf, şi-ar fi îngropat toată averea de teama haiducilor lui Tudor Manta din Săhăteni, care aveau obiceiul să jefuiască poştalioanele şi caravanele care treceau pe acele drumuri şi care mâncau şi beau la hanul turcului, iar apoi se retrăgeau la Fântâna Hoţilor din Piatra Cislăului…

Sub euforia legendei am săpat împreună cu verişorul meu, Ionel Motoran, la rădăcina crucii, dar… în zadar…, nu am găsit nimic. Mai mult, am tras şi o spaimă zdravănă când uriaşa cruce s-a aplecat şi, speriaţi de scârţâieturile ei, am rupt-o la fugă!