Munții Vulcanici de Sud, regionare: diviziuni, subdiviziuni, limite.
Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la informația de pe acest site vă oferim un … ghid de utilizare; executați click aici !
Atenţie: imaginile au ipostaze de zoom, accesibile cu câte un click executat pe fiecare !
Regionarea Carpaților Orientali și, în subsidiar, a celor Vulcanici de Nord, e descrisă aici !, iar a Carpaților Curburii Interne, aici !
Subliniem că demersul nostru nu este unul eminamente științific – nici nu ne-am permite, noi neavând calificarea necesară -, ci unul mai degrabă tehnic prin care încercăm să împăcăm diferite puncte de vedere științifice – cele mai consacrate – și să le adaptăm interesului de cunoaștere al turistului profan !
harta: Open Topo Map
Ansamblul celor trei masive muntoase ce alcătuiesc grupa Munților Vulcanici de Sud acoperă o suprafață considerabilă, 6.400 km², desfășurată de-a lungul a cca 160 km și cu o lățime medie de 50 km (maximum 60 în Călimani).
Activitatea vulcanică este una de dată recentă în orogeneza Carpaților Orientali, dar simultană cu procesele de încrețire a scoarței ce le-au finalizat nașterea, ambele, urmări ale unui proces de subducție a unei plăci litosferice vestice la contactul ei cu Placa Est-Europeană. Vulcanismul carpatic a debutat acum cca 16,3 milioane de ani (miocenul mijlociu) și a continuat până spre sfârșitul pliocenului (în urmă cu cca 3,6 milioane de ani – cam pe când au apărut australopitecii, precursorii hominizilor).
Se apreciază că în zona în discuție activitatea vulcanică și, legat de aceasta, punerea în loc a vulcanitelor, corespund unei prime faze, explozive, urmată de o a doua, preponderent efuzivă; aparatele vulcanice ce pot fi cu ușurință decelate în relieful acestor munți (platforme vulcanice, caldere, cratere, dyke-uri) corespund unor stratovulcani, aferenți celei de a doua faze. Din punct de vedere litologic, domină ardeziile.
Munții Călimani (a se vedea aici – în Addenda -, “disputa” <Călimani> vs <Căliman>) sunt nu doar cei mai înalți, ci – poate datorită acestui aspect – și cei mai … alpini din această regiune vulcanică, ceea ce le asigură un grad de atractivitate sporit ! Urme, impresionante prin pitorescul lor, sunt reprezentate de martorii eroziunii aglomeratelor vulcanice de pe culmea Tămău-Lucaciu – cei mai celebrii fiind cei numiți “12 Apostoli” -, de relieful haotic al resturilor din interiorul uriașei caldere din a cărei margine a rămas potcoava ce leagă vârfurile Lucaciu, Tămău, Măieriș, Pietrosu, Rețițiș, Căliman-Izvor, Călimanul Cerbului, de insolitele peșteri vulcanice de sub prispa sudică a masivului etc.
Morfologic vorbind, distingem, pe lângă așa-zisa culme principală, orientată est-vest, delimitată de vârfurile Pietrosu și Străcioru, dar mai ales de șeile adânci de după ele (spre est, respectiv vest), cele două “cozi”, comparabil de … alpine și ca altitudini – cu deosebire cea estică – cu cea “principală”, însă mai scurte, dominate de vârfurile Rețițiș, respectiv, Bistricioru. Dintre brațele desprinse din coloana vertebrală a Călimanilor iese în evidență, altitudinal vorbind, dar și prin aspectele alpine, cel nordic: Măieriș-Tămău-Lucaciu ! Împărțirea Călimanilor în cele două sectoare, est și vest, este una exclusiv din interes turistic, accesibilitatea din acest punct de vedere al traseelor aferente având rolul determinat.
Cît privește limitele Călimanilor:
– sunt clare cea nordică (văile Bârgăului, Dornișoarei, Dornei) și cea sudică (valea Mureșului);
– cea estică: hotarul cu Munții Bistriței de Nord (Pietrosu) e determinat de văile Neagra Călimanilor și Călimănel, iar cu cei de Sud (Budacu), de Neagra Munților Bistriței și Bistricioara; hotarul cu Munții Giurgeu (sud-estic) îl formează văile Secu și Toplița. N-ar fi nimic neclar dacă n-ar fi geografi care consideră interfluviul Voivodeasa – Bistricioara ca aparținând Munților Giurgeu, situație în care Călimanii pierd vecinătatea cu Masivul Budacu, extinzându-se cea cu Munții Giurgeu, de care i-ar delimita văile Voivodeasa și Toplița.
background: Open Topo Map
– limita vestică este cea mai … fluidă din cauza contactului, aici, cu așa-zișii Subcarpați ai Transilvaniei, recte, Dealurile Bistriței. Granița pe care o propunem, care ține cont, cât se poate, de regionările geografilor – din păcate, prea puțin explicite când este vorba de stabilirea granițelor -, …
background: Open Topo Map
… urmează, cu o arecare aproximație, un culoar altitudinal cuprins între 700 m și 900 m, urmând, fără excepție cursuri de ape și încearcând totodată să evite fragmentarea excesivă a reliefului aferent celor două unități majore: munți, respectiv dealuri.
foto: Radu Pușcarciuc
Cele mai înalte culmi ale Călimanilor. Vedere de pe Vf. Pietrosu, de la vest la nord!
foto: Radu Pușcarciuc
Cele mai înalte culmi ale Călimanilor. Vedere de pe Vf. Pietrosu, de la nord la est !
Munții Gurghiu/Gurghiului par a fi cel mai puțin atractivi din punct de vedere turistic, din cauza împăduririi … excesive (sic !) a lor, dar și a unor dificultăți de abordare, unele obiective – precum lungimea traseelor -, altele subiective, cum este precara literatură turistică. Punctele de intrare – cele ami cunoscute fiind Sovata, Toplița, Lunca Bradului – deschid căi de acces spre puține puncte de interes. Doar Lăpușna ar da posibilitatea realizării unor circuite mai … consistente pe culmea înaltă a masivului; numai că cei 14 km ce despart Lăpușna de Ibănești sunt un … autocalvar !
Limitele masivului:
– la nord, valea Mureșului;
– la vest, Mureșul, Beica, Nadășul, Nirajul, Săcădatul, Târnava Mică și Pârâul Alb;
– la sud, Târnava Mare;
– la est ar fi putut fi Mureșul, dacă trecerea dinspre munte spre Depresiunea Giurgeu/Gheorgheni, ar fi fost mai blândă. În fapt, există o treaptă altitudinală abruptă la nivelul curbei de nivel de 800 m, aceasta marcând clar tranziția bruscă de la munte la dealurile aplatizate ale depresiunii, chiar dacă altitudinea cea mai joasă a acestora este, la nivelul Mureșului, de 750-720 m.
Divizarea masivului în cele două sectoare, nord și sud, servește exclusiv intereselor de abordare și sistematizare turistice !
foto: Radu Pușcarciuc
Vedere de pe Mt. Pirișca/Munții Giurgeu
Munții Harghita (“Harghitei”, nu prea are sens, toponimul “Harghita” mai apelează doar județul aferent, numit astfel – anterior, Ciuc – din 1968) se prezintă, în accepțiunea geografică cea mai uzitată, ca o culme – să-i spunem principală – orientată nord-sud, lungă de 70 km, dar divizată în două sectoare bine individualizate datorită înșeuării largi și joase din Pasul Vlăhița (985 m). Acestei culmi i se adaugă ramuri laterale, mai puține și mai scurte în sectorul nordic, mai dezvoltate în cel sudic. Mai putem adăuga, însă, în cadrul munților Munților Harghita și interfluviul Homorodul Mare – Homorodul Mic, atribuit de mai mulți geografi subcarpaților transilvani, și interfluviul Homorodul Mare/Homorodul Mic – Vârghiș, și el, integral sau pe jumătate, inclus în Munții Perșani (a se vedea aici, alte precizări). Având în vedere cele spuse, în accepțiunea noastră, cum cele două interfluvii pomenite le-am alocat Munților Harghita, considerăm ca limită vestică valea Homorodului Mare drept hotar cu Depresiunea Homoroadelor și valea Târnavei Mari hotarul cu Munții Gurghiu, iar ca limită sudică văile Oltului Baraoltului și Ozuncăi. ce formează hotar cu Munții Perșani, respectiv Baraolt. În nord, Mureșul îi desparte de Depresiunea Giurgeu. În est, Oltul îi desparte de Munții Ciucului și Bodoc (a se vedea aici, precizările privind “diferendul” cu Munții Bodoc). Dacă hotarul cu Munții Bodoc e trasat de râul Olt, restul limitei estice este departe de Olt, la contactul muntelui cu Depresiunea Ciucului. Dar, ca și în cazul Munților Gurghiu, culoarul curbelor de nivel de 800 și 700 m se impune, aproape tranșant, ca fiind o treaptă naturală de trecere de la munte la depresiune. Împărțirea Munților Harghita în cele trei sectoare, Nord, Sud, Vest, ni se pare cât se poate de firească.
foto: Radu Pușcarciuc
Vedere de pe Dl. Leliceni/Munții Ciucului
Bibliografie:
1. Albotă Mihai, Fesci Simona (1980) – Munții Perșani. Ghid turistic – Editura Sport-Turism, București
2. Bartos-Elekes Zsombor, Fodor Andrea, Kováts Zsolt, Sziládi József (2004) – Munții Giurgeu și Hășmaș. 1:60.000, Editura Dimap, Budapesta
3. Bartos-Elekes Zsombor, Eckschmidt Kata, Eckschmidt Szilvia, Fodor Andrea, Kováts Zsolt, Sziládi József, Xántus László (2005) – Munții Harghita. 1:60.000, Editura Dimap, Budapesta
4. Bartos-Elekes Zsombor, Fodor Andrea, Kováts Zsolt (2009) – Munții Gurghiului (Partea Nordică și Centrală). 1:60.000, Editura Dimap, Budapesta
5. Bartos-Elekes Zsombor, Csiki Boglárka, Fodor Andrea, Kováts Zsolt (2009) – Munții Bistriței. 1:70.000, Editura Dimap, Budapesta
6. Candrea Bogdan (2008) – Harta unităților de relief din România, Geo-spatial.org
7. Ielenicz Mihai, Săndulache Iulian (2008) – România. Podișuri și dealuri (I), Editura Universitară, București
8. Ielenicz Mihai, Clius Mioara, Pătraru-Stuparu Ileana (2011) – România. Subcarpații, Editura Universitară, București
9. Ielenicz Mihai, Oprea Răzvan (2011) – România. Carpații. Caracteristici generale (Partea I), Editura Universitară, București
10. Jesus Reyes, Fodor Andrea, Kováts Zsolt, Sziládi József (2001) – Zona Lacului Sfânta Ana (Regiunea: Ciomat-Puturosu). 1:30.000, Editura Dimap, Budapesta
11. Kristó Andrei (1972) – Unele probleme privind delimitarea și denumirea unităților de relief din împrejurimile depresiunilor intracarpatice ale Oltului superior, Aluta – Revista Muzeului Național Secuiesc, Sfântu Gheorghe
12. Mac Ioan (1970) – Trăsăturile generale ale Subcarpaţilor est-transilvăneni dintre Mureş şi Olt, Studia Universitatis, Cluj-Napoca
13. Marcu Oliviu, Rácz Zoltan, Burda Mircea (1974) – Munții Giurgeului. Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București
14. Marcu Oliviu, Rácz Zoltan, Cioacă Adrian (1986) – Munții Harghita. Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București
15. de Martonne, Emmmanuel (1907) – Recherches sur l’évolution morphologique des Alpes de Transilvanie (Karpates Méridionales), Librairie Ch. Delagrave, Paris – în Emmanuel de Martonne – Lucrări geografice despre România, Editura Academiei R.S.R., București, 1981
16. Morariu T., Posea Gr., Mac I. (1980) – Regionarea geomorfologică a Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor de Curbură, „St. şi cerc. de geologie, geofizică și geografie – Geografie”, XXVII/1, Editura Academiei R.S.R., București
17. Mihăilescu Vintilă (1963) – Carpații Sud-Estici, Editura Științifică, București
18. Posea Gr., Badea L. (1984) – România. Unitățile de relief (Regionarea geomorfologică), Ed. Științifică și Enciclopedică, București.
19. Posea Gr. (2005) – Geomorfologia României, Editura Fundaței “România de Mâine”, București
20. Roșu Alexandru (1980) – Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București
21. Tufescu Victor (1966) – Subcarpații, Editura Științifică, București
22. Vasilescu Alexandru (1963) – Gurghiu-Harghita, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București
23. ∗∗∗ (1985) – Acțiunea patriotică pionierească “Asaltul Carpaților”. Marcaje turistice în Carpați, Consiliul Național al Organizației Pionierilor
Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la alte informații de pe acest site folosiți … ghidul de utilizare, executând click aici !
